Un pic de semiotică pentru copii

Dacă aș fi găsit pe undeva diminutivul de la ”semiotică”, poate ca l-aș fi folosit. Pentru un efect mai spectaculos si exemplificativ teatral.

Nu știți ce e aceea semiotică? Aceasta nu este o întrebare, este un reproș. Această propoziție înseamnă că: oricine altcineva știe. Probabil ca sunteti neinformat/ă.  Dar pretindeți că știti și, cel puțin, veți putea fi ca toți ceilalți, reușind astfel să va ascundeți lipsa de educație.

Nu știti ce e aceea semiotică?  Ah,  dacă nu știți, aș fi bucuroasă să vă explic.

Cu exemplele de mai sus își ]ncepe Mieke Bal eseul său ”Semiotics for beginners” (Sonoma, CA: Polebridge Press, 1994), în care explică cum sensul unei propoziții poate să fie complet diferit, printr-un semn de exclamație, prin intonație, prin subtilitați de atitudine care pot face ușor trecerea de la un înțeles la altul.

Ne punem adesea problema corectitudinii practicilor pedagogice, dar și mai adesea a harului cu care ar trebui să fie înzestrat profesorul. În general formularea anterioară sună a reproș, cum că nu ar trebui să facem asta, dar nu, păstrând provocarea, voi spune că m-am referit la cele de mai sus într-o cheie pozitivă, cu sens de apreciere. Adică, foarte bine ca ne gândim astfel, e bine să avem profesori hărăziți si mai cu seamă corecți! Dar între standardele, clasificările și convențiile care ne ajută să ne fixăm într-o dulce și necesară autosuficiență putem insinua când și când niște năstrușnice dileme de sens.

Să ne imaginăm o situație clasică în care profesorul, la clasă, inițiază un dialog- ce se vrea constructiv- cu unul dintre copii: X, ai desenat ghețarul din tema noastră de la geografie? Păi da,  cum altfel? Cum vi se pare desenul meu? Mi se pare frumos; e normal.

Cinci psihologi ar putea găsi vreo zece explicații diferite conversației de mai sus, cu sensuri pe care nu le vom imagina aici, dar este important să observăm cât de ușor putem aluneca din convenții și cât de mult depinde confortul nostru și al copiilor pe care îi avem în grijă de efectul diferit al unui sens sau altul.  Putem face ceva în privința aceasta? Putem să acordăm filosofic  paradigmele de comunicare într-o direcție utopică a siguranței mesajelor? Adică A să îl protejeze pe B si B să îl protejeze pe A, într-un dialog comod, comprehensibil și etic utilat cu un bun simț călduț? Probabil că nu. Și, oricum, cu cât ne-am apropia mai mult de această nefirească perfecțiune, în care emoțiile nu și-ar mai avea locul, ar veni către noi din ce în ce mai aproape și întrebarea: Cine e mai nefericit, singur și speriat, A sau B? Și această interpretare ar fi și ea doar un efect, unul dintre mai multe. Să facem diferența între mai multe tipuri de efecte și să imaginăm în interiorul aceleiași relații profesor- copil, sensuri reciproce de intimidare, de manipulare,  uneori, din pacate, de amenințare.

Variabilele istorice și sociale au condus pedagogia actuală către concluzii revelatoare, frumoase în sensul construirii respectului persoanei – de altfel progresele indiscutabile ale domeniului nefiind subiectul acestui articol- și bune cu confortul nostru, iar ceea ce vreau să spun prin aceste palpări ușor deranjante de sensuri  arată că  semiotica ne așterne drumuri frumoase prin care ne putem întreba mai mult și întelege mai bine.  Noi, oamenii, suntem înzestrați cu un grad imens de competență în a utiliza diferite fenomene ca pe niște semne cu înțeles, prin zambete, prin exclamații, prin desene, prin gesturi, prin felul în care ne îmbrăcăm sau spunem ”da”.

Suntem ființe semiotice, ființe unice datoare să învețe semnele celorlalți pentru a înțelege mai bine cum funcționează, ce semne sunt mai operative și care ar mai putea fi efectele pe lângă cele care par imediate și de înțeles.  O comunicare cât mai bună, în care acceptăm că celălalt poate avea  surprinzatoare înțelesuri, este legătura dintre oameni și lumea fizică și socială, între individ și grup sau alți indivizi și grup. Este ceea ce face viața mai frumoasă.