Sensul vieții Autor: Alfred Adler – Recenzie

Alfred Adler, medic și psiholog s-a desprins de școala de psihanaliză freudiană pe care, prin cercetări și experiență proprie, a combătut-o atât teoretic, cât și practic prin argumentele teoretice, puternic demonstrate, prin rezultatele practice obținute în terapia copiilor și adulților.

A creat o nouă concepție denumită – “Psihologia individuală”, concepție care și-a dovedit valabilitatea de-a lungul timpului și în zilele noastre.

Cartea “Sensul vieții”, apărută în prima ediție, în anul 1933, reprezintă o sinteză densă a întregii concepții psihologice și terapeutice în care sunt prezentate, argumentat și prin exemplificări, conceptele psihologiei individuale, principiile de influențare a integrării pozitive a omului în societate, corespunzător trebuinței fundamentale de colectivitate.

Din conținutul cărții extragem viziunea adleriană care este integratoare prin abordarea individului din mai multe perspective științifice: psihologie, sociologie, medicină, pedagogie. Astfel, în concepția “Psihologiei individuale” adleriene, individul, considerat ca parte din întregul social (Familie, colectiv școlar/serviciu/țară), se poate dezvolta treptat pe linia devenirii sale prin raportarea justă, încă din copilărie, la mediu, la semeni..

Pornind de la această subliniere a raportării copilului la mediu, în școala adleriană este subliniată importanța existenței și dezvoltării “sentimentului de comunicare socială”.

Autorul  subliniază faptul că opinia familiei, în primul rând a mamei, opinie generatoare de atitudine în relația cu copilul,  este esențială pentru dezvoltarea unei relații ulterioare de comunicare a copilului, începând cu frații în propria familie, apoi cu colegii de grădiniță, școală, serviciu etc.

Din perspectiva lui A. Adler, perioada preșcolarității (3 – 6 ani) este esențială pentru dobândirea de către copil a sentimentului de comuniune socială și exersarea lui prin activități în colaborare. Problematica pedagogică a concepției adleriene vizează considerarea educației nu numai din punctul de vedere al influențelor favorabile asupra copilului, ci și în paralel “verificarea exactă a ceea ce modelează puterea creatoare a copilului pentru a putea îndrepta” din mers linia de modelare eronată.

Tot Adler ne recomandă ca modalitate eficientă “intensificarea cooperării și interesului față de ceilalți”. Urmând linia logică a modelului Adlerian, în educație trebuie să observăm copilul din două perspective:

• Cum se privește pe sine
• Cum privește lumea exterioară

Opinia pe care copilul, iar mai târziu, adultul, și-a format-o despre sine și despre lume va determina atitudinea lui, acțiunile și sentimentele lui, ceea ce constiutie stilul de viață.

Așadar, “sensul vieții” apare în mica copilărie. Opinia mamei și a întregii familii cu privire la cum să-și crească și educe copilul va influența formarea acestuia corespunzător atitudinii juste sau mai puțin juste în raport cu imperativele vieții (atitudinea față de semeni; profesia; dragostea).

Autorul prezintă un alt punct de plecare în demonstrarea necesității cultivării la copil de timpuriu a sentimentului de comuniune socială este concretizat de prezentarea unor cazuri de eșec ale adulților, într-o modalitate retrospectivă, până în copilăria lor.

Eșecurile posibile și abordate terapeutic, demonstrează toate o direcție de mișcare (linie de dezvoltare) incorectă, comună în planul ideilor, sentimentelor și acțiunilor persoanelor respective. Argumentul este solid și prezentat de însuși fondatorul “Psihologiei individuale”: “Adevăratul sens al vieții se arată în rezistență pe care o generează modul incorect de a acționa al individului. Între aceste două elemente date se întinde misiunea instruirii, a educației, a psihoterapiei”.

Pentru fiecare individ linia lui de dezvoltare variază în funcție de “măsură, ritm și orientare”. Altfel spus astăzi, diferențele constau în “cât”, “ce”, și “cum” primește copilul de mic în relația cu ceilalți. Dacă nu primește satisfăcător dorințelor și trebuințelor sale, va fi pătruns de un sentiment de neputință fizică, dar trăită și emoțional, care va costitui în final, un “complex de inferioritate” – concept introdus de A. Adler.

Urmarind în continuare logica modelului Adlerian, mijloacele psihologiei individuale folosite pentru înțelegerea și respectiv, sprijinul posibil acordat individului țin de opinia lui în căutarea superiorității; intensitatea sentimentului său de inferioritate; soliditatea sentimentului său de comuniune socială.

Examenul vieții demonstrează profunda legătură a individului cu problemele vieții  (în principal, cele trei imperative). Raportându-se la viață în mod obligatoriu datorită interdependenței ființei umane de mediul în care trăiește, acesta își exteriorizează în primul rând, stilul său de viață. Dacă acesta este în concordanță cu realitatea, “legea de mișcare” individuală îl va conduce spre reușite, depășind diferitele obstacole în grade diferite, de la caz la caz.

Autorul accentuează ideea că se dovedește clar și argumentat că prima copilărie este perioada de viață în care copilul trebuie să fie îndrumat, pregătit, iar această sarcină revine mamei, familiei, educatorilor, medicului etc. Pregătirea, în acest context, presupune cunoașterea în detaliu a problemelor generate în raport cu viața; cunoașterea influenței scăderii sentimentului de comuniune socială în complexele de inferioritate și de superioritate, ca și în celelalte tipuri de eșec uman; sesizarea la timp, în cazul unui eșec și cât mai timpuriu, a gradului de abatere care exprimă, în general, un deficit în capacitatea de integrare; întărirea sentimentului de comuniune socială și astfel, a curajului de a exista prin conștientizarea cauzelor eșecului; identificarea opiniei incorecte, a sensului eronat al ideilor, sentimentelor și acțiunilor în raport cu diferitele aspecte mai problematice ale vieții.

O altă temă importantă dezbătută în carte se referă la problema raportului corp-suflet în a cărei abordare trebuie să considerăm că în dezvoltarea evolutivă a corpului, direcția orientată spre rezolvarea corectă a problemelor puse de lumea exterioară este sau ar trebui să fie aceeași și în ceea ce privește dezvoltarea psihică.

Prezența sau lipsă de concordanță, de păstrarea a unui echilibru între corps și psihic poate fi generat și/promovat de “efortul întru biruință” care este legea fundamentală a vieții. Așadar, activitatea depusă de fiecare individ pentru sine sau de părinte pentru el, dar și pentru copilul lui e determinată de țelul de superioritate fixat în copilărie, stilul de viață, “legea de mișcare”.

Adler concluzionează: “Acum devine clar că a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferiorioritate care te propulsează perpetuu către efortul întru biruință”.