Solidaritatea, un concept pentru acțiunea pedagogică

Solidaritatea reprezintă unitatea unui grup sau clase, care produce sau se bazează pe comunitatea de interese, obiective și standard (M. Webster) și se referă la legăturile dintr-o societate, care unesc oamenii împreună.

Potrivit lui Émile Durkheim, tipurile de solidaritate socială corelează cu tipurile de societăți (The Division of Labour in Society, 1893). Într-o societate care manifestă solidaritate mecanică, coeziunea și integrarea sa vine din omogenitatea persoanelor – oamenii se simt conectați prin activitate, formare educațională și religioasă și stil de viață similar, așadar împărtășesc.

Deși persoanele desfășoară sarcini diverse și adesea au valori și interese diferite, ordinea și solidaritatea societății depinde de încrederea între ei de a îndeplini activitățile lor specifice. Este vorba de o coeziune socială bazată pe dependența indivizilor unul față de celălalt, este o stare emergentă, care se referă la dorința membrilor unui grup de a fi împreună.

Deopotrivă, problema unității trimite la problema unității eului și a identității personale (G. von Leibniz) sau la o categorie a intelectului care efectuază sinteza diversului (I. Kant).

Din perspectivă educațională, constanta în multe accepțiuni date învățării ține de schimbare, modificarea comportamentului pe baza experienței trăite (structurată educațional). O idee cheie pentru reușita actului de învățare o reprezintă convingerea că o „cunoștință”nu este formativă prin ea însăși, ci prin procesul prin care se ajunge la ea. O alta arată că deplina angajare a individului în actul învățării este un factor determinant pentru producerea învățării.

Învățarea ca proces solicită un activism susținut din partea celui care învață, astfel încât sarcina cadrului didactic este aceea de a organiza și dirija învățarea în sensul în care ea poate să implice, să angajeze, să determine participarea activă a elevului. Aici se întâmplă un „contract didactic” (în sensul antropologic al cuvântului, apud Em. Păun) sau „contractul pedagogic” (o „relație educațională în care elevul devine partener cu drepturi depline”, gradul înalt de transparență (în stabilirea criteriilor) ajutând elevul să fie conștient de evoluția sa, apud M. Manolescu), împreuna-lucrare, dintre elev și cadrul didactic, „mitmachen, o împreună-săvârșire (o laolaltă-săvârșire)”, apud Părintele R. Noica.

Între modelele instrucționale modelul empiriocentric abordează euristic situația de instruire, cu un grad mare de activism metodologic și intelectual pentru elevi, de dezvoltare a gândirii creatoare și a inteligenței elevilor, în vreme ce modelul sociocentric este un sistem de concepere a instruirii bazat pe acțiunea în grup a elevului care statuează organizarea socială a învățării, colectivul devine obiect al activității de instruire, iar metodele sociometrice suport al cunoașterii realității colective, principalele metode fiind cele de tip solidar, de autoconducere, dezbatere, cercetare în echipă, etc.

În lumina noii pedagogii, „munca educatorului capătă noi valențe: de facilitare a comunicării, de acces la cunoștințele utilizabile, de asigurare a unui context favorabil exprimării sentimentelor” (M. Manolescu, 2002). Louise M. Belair vede, în contextul relației didactice privite ca un contract, o construcție comună cadru didactic-elevi, la care contribuie toți actorii asumându-și statutul și rolul.

Așadar, solidaritate, comunitate, comuniune, împărtășire, identitate personală, sinteza diversului, încredere, coeziune, (inter)dependență, angajare, emergență (progres), producerea învățării.

De aceea putem considera solidaritatea un concept pentru acțiunea pedagogică în sensul sinergiei dintre cel care facilitează contextul de învățare și cel care învață, dar și în sensul comuniunii dintre actorii/„lucrătorii” demersului didactic, un proces al „solidarității în învățare” despre care Constantin Noica afirma că este o „stare de spirit” (sau o diversitate de stări de spirit), pentru că „într-o Școală nu se știe cine dă și cine primește”.