Starea de bine, o condiție pentru activități eficiente la clasă

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la terminarea liceului și aștept cu nerăbdarea și emoție întâlnirea cu fostele mele colege pentru că sunt curioasă să aflu cum mai sunt, care este portofoliul personal și profesional, dacă previziunile noastre s-au adeverit, dacă impresiile noastre de acum 20 de ani s-au menținut. Știm bine cât de mult se poate schimba traiectoria unui om după terminarea liceului sau a facultății, ce întorsătură iau lucrurile atunci când dăm piept cu viața, cu societatea, cu piața muncii. Studiile arată că, de multe ori copiii care în școală au avut performanțe școlare ridicate, rezultate școlare foarte bune, nu întotdeauna reușesc să aibă același succes și în viața de adult, să fie mulțumiți de carierele lor, să aibă o viață personală echilibrată, să fie fericiți. Acest lucru se întâmplă pentru școala românească nu i-a învățat pe copii cum să se adapteze la schimbările societății, să găsească mereu soluții la noile provocări. A pus mai mult accentul pe dezvoltarea demersurilor curriculare și didactice, elevii fiind nepregătiți pentru provocările societății. S-a crezut mult timp că persoanele care dețin un IQ ridicat, peste medie, vor avea un succes garantat în viață și că e tot ce ar avea nevoie ca să fie realizați și fericiți. Studiile de specialitate ne arată faptul că pentru majoritatea oamenilor de succes, factorul determinant nu a fost nivelul avansat de cunoștințe, ci abilitățile emoționale și sociale, cu alte cuvinte IQ reprezintă 20% din succesul în viață, iar restul de 80% este ocupat de cunoașterea și gestionarea stărilor emoționale. De aceea, procesul de cunoaștere a emoțiilor personale trebuie încurajat și sprijinit mai ales la școlarii mici. Emoțiile influențează modul în care relaționăm cu ceilalți, dacă reușim  să menținem un echilibru emoțional în viața noastră, atunci și eforturile profesionale vor fi mai productive, vom avea parte de o stare fizică mai bună.

Învățarea comportamentelor sociale presupune dobândirea de pattern-uri de gândire, de atitudini, de comportamente necesare adaptării la societate. Procesul de socializare se formează încă din primii ani de viață, în familie, unde copilul dobândește cele mai rudimentare reguli de conduită, norme și atitudini. Dezvoltarea morală la copii are la bază modelele persoanelor apropiate (mama, bona, bunica, tata, fratele) sau a altor persoane cu care stabilesc o relație afectivă (educatoarea, învățătoarea).

În activitatea mea cu elevii m-am străduit mereu să aplic teoria tratării diferențiate care presupune și respectarea emoțiilor și sentimentelor proprii fiecărui copil, să am o contribuție nu doar în dezvoltarea cognitivă a elevilor, ci mai ales în dezvoltarea inteligenței emoționale, răspunzătoare de starea de bine, de fericire și de mulțumire. De ce e atât de importantă inteligența emoțională? Pentru că aduce un echilibru în viața omului, realizează o punte între creierul cu care simțim și creierul cu care gândim.

Copiii se confruntă cu un arsenal de emoții și sentimente confuze în interacțiunile sociale, pe care de cele mai multe ori nu știu să le gestioneze sau nu le gestionează corect. M-am gândit să prezint câteva exemple de bune practici pentru învățarea socială și emoțională, așa cum le-am înțeles și cum le aplic eu, în urma participării mele la cursuri de perfecționare. Să luăm un exemplu clasic cu care fiecare educator se confruntă aproape zilnic. Într-un joc la care participă mai mulți copii, la un moment dat apare o neînțelegere – unul dintre copii este supărat că din cauza altui coleg nu au putut câștiga la joc. Se ajunge la o stare de tensiune la care cel acuzat, furios fiind, îl lovește pe cel care i-a spus că din cauza lui au pierdut jocul. Sigur că nu există o rețetă după care se poate gestiona acest conflict, în funcție de abilitățile dobândite de către copii până la acel moment, strategia poate produce efecte pe termen lung sau doar pe moment. Soluția primită de la un specialist pentru rezolvarea acestui conflict ar fi să-i luăm separat pe cei doi copii și să-i punem să-și identifice emoțiile pe care le-au simțit în momentul respectiv răspunzând la întrebarea „Cum te-ai simțit?/ Ce ai simțit când ai fost acuzat/lovit?” De regulă răspunsurile ar fi: „M-am enervat pentru că nu a fost suficient de rapid /atent și din cauza lui echipa noastră a pierdut”, iar celălalt ar spune: „M-am enervat și l-am lovit pentru că și el m-a făcut prost/slab…” Dacă copiii nu reușesc să-și identifice singuri emoțiile care au provocat comportamentul nepotrivit este datoria noastră să-i ajutăm „Înțeleg că te-ai simțit furios/mânios…” Apoi accentuăm aspectele pozitive din această întâmplare spunându-le că e minunat că s-au jucat împreună, cu cât participă mai mulți copii jocul e mai interesant, altă dată ar putea să greșească altcineva și echipa lor să câștige, important este să se bucure de joc și să accepte înfrângerea ca pe o parte din acel joc. După ce validăm emoțiile fiecăruia e necesar să dezaprobăm reacțiile de genul „a jigni/a lovi” amintindu-le că sunt nepotrivite pentru mediul școlar și pentru relațiile dintre copii, apoi să le oferim alternativă la impulsurile lor „Ce ai fi putut să faci ca să te calmezi?” ( să respiri profund de 10 ori, să faci câțiva pași, să mergi ca piticul/ca broasca, să numeri în gând până la 20). E important să nu negăm emoțiile de genul „sunt furios/mânios/trist” sau să cerem copiilor să le reprime, ci să oferim niște soluții pentru restabilirea stării de calm. După furnizarea unor opțiuni de restabilire a echilibrului emoțional, e recomandat să evităm pedepsirea celor vinovați, la fel cum e mai bine să ne ferim să apelăm la recompense materiale pentru fapte bune și să-i ajutăm să restabilească o relație de colegialitate, punând pe fiecare să-l întrebe pe colegul rănit/jignit „Ce pot face pentru a repara greșeala mea?”. Pe lângă variantele oferite de către copii am putea veni și noi cu câteva: să faci un desen colegului tău, să-i oferi un creion/un pix, să faci de serviciu în clasă în locul lui o zi, să-l îmbrățișezi, să-i stângi mâna, etc.

Copiii au mereu nevoie să fie înțeleși, să fie ascultați, să fie sprijiniți în gestionarea unor astfel de situații. A fi „emoțional” cu copilul înseamnă să-i arătăm căldură, înțelegere și astfel îl încurajăm să-și exprime emoțiile, să respecte sentimentele celorlați și să rezolve problemele din punct de vedere emoțional. Este crucial să furnizăm copiilor un mediu de învățare care să le dezvolte abilități emoționale și sociale.

Un alt exemplu întâlnit frecvent în interacțiunile copiilor este acela când se etichetează, iar cel care a procedat așa constată că are puterea să declanșeze o reacție de furie, de violență a unui coleg doar spunându-i o poreclă, un injuriu și atunci îl putem învăța pe copilul agresat/jignit să aibă o reacție inversă decât se așteaptă cel care a provocat, ca de exemplu „mă bucur că ești interesat de persoana mea”, „apreciez că sunt important pentru tine și îmi acorzi atenție”, „cred că ești invidios că am mai mulți prieteni”.

Psihologul Sorina Petrică ne-a sugerat că putem să-i sprijinim pe copii pentru a accepta mai ușor diversitatea, pentru a găsi aspecte pozitive din orice situație, pentru a căuta calități la orice copil jucând jocul „Superstar”. Pentru o zi fiecare elev va avea rolul de Superstar, adică va fi în centrul atenției celorlați, iar la sfârșitul zilei toți ceilalți colegi vor spune un aspect pozitiv, ceva ce a făcut bine, ceva ce a apreciat la elevul care a avut rolul de Superstar. Astfel, colegii vor fi atenți să găsească cât mai multe aspecte pozitive, chiar dacă sunt mărunte sau aparent neînsemnate, cum ar fi: „Colegul nostru a fost un Superstar pentru că a salutat dimineața, pentru că a dat răspunsuri la ore respectând regulile, pentru că a ascultat cu atenție explicațiile profesorului, dar și ideile celorlalți, pentru că a lucrat frumos în echipă, pentru că a oferit sprijin celorlalți, pentru că a împărțit fișele la matematică, pentru că a șters tabla.” Acest rol nu doar că îl va pune într-o lumină favorabilă pe cel care are în ziua respectivă rolul de Superstar, dar îl va determina și pe el să facă mai multe gesturi/fapte demne de aprecierea colegilor.

Când suntem alături de copiii noștri, când suntem atenți la stările și nevoile lor și le adresăm întrebări de felul: „Cum te simți după această activitate?”, „Ți-a plăcut acest joc?”, „Ce ți-ai dori să schimbăm data viitoare la această activitate?”, „Ce propunere ai pentru a face această activitate mai plăcută?”, „Cum pot să te ajut ca să te simți mai bine?”, de fapt le arătăm că ne pasă de ceea ce simt ei, că le respectăm sentimentele, că suntem deschiși la ideile și propunerile lor și că valorizăm inteligența emoțională mai mult decât dezvoltarea cognitivă.

Foarte atenți trebuie să fim și noi, cadrele didactice, atunci când ne exprimăm stările de disconfort față de acțiunile copiilor. De exemplu ar fi de preferat să spunem „Sunt confuză pentru că nu știu de ce nu ți-ai făcut exercițiile” decât „Ești așa leneș!”,  „Mă simt rău când văd că iei diferite lucruri de la alți colegi fără să-i întrebi” decât „Este foarte urât că iei lucrurile altuia fără permisiunea lui”, „M-am simțit inconfortabil când n-ai salutat-o pe doamna director” decât „M-ai făcut de rușine când nu ai salutat”, „Am sentimentul că astăzi arăți ca și cum te-ai odihnit foarte puțin” decât „Ai dormit toată ora, n-ai dat niciun răspuns”, „Mă simt copleșită când îmi pierd controlul” decât „Taci din gură, mă enervezi!” Dacă vom reuși să creăm o stare emoțională de bine în colectivul de elevi, atunci putem afirma că am îndeplinit cea mai importantă condiție pentru o activitate eficientă la clasă.

În contextul socității actuale, cadrele didactice au responsabilitatea ca alături de familie să creeze un mediu bazat pe deschidere, onestitate și acceptarea emoțiilor și trăirilor de tot felul, pentru a veni în întâmpinarea unor personalități și temperamente diferite și pentru a crește constant, cu fiecare experiență de viață, starea de bine, de fericire și de mulțumire a fiecărui copil.