Studiu comparativ: relevanța notelor și a calificativelor din Finlanda și România (I)

/in /by
  • MOTTO: Un sistem de învățământ bine gândit poate face dintr-un elev obișnuit, unul excepțional.

Încă de la începutul anilor ’80, sistemele de învățământ din numeroase țări, fie ele puternic dezvoltate, fie în curs de dezvoltare, au parcurs un amplu proces de reformă, atât la nivel de structură, cât și la nivelul conținutului învățământului. Pentru majoritatea sistemelor de învățământ, modalitățile de finanțare, volumul cheltuielilor cu educația, precum și gestionarea resurselor alocate acesteia sunt considerate priorități ale procesului de reformă.

Multiplicarea problemelor sociale – creșterea șomajului, adâncirea inegalităților sociale, creșterea deficitului bugetar etc. – ca urmare a dificultăților economice, au condus la presiuni puternice și de durată asupra bugetelor naționale, astfel încât finanțarea sistemelor de învățământ nu a mai reprezentat o prioritate, iar ponderea cheltuielilor cu educația prin raportare la PIB a început să scadă.

Pentru a caracteriza starea sistemelor de învățământ este utilizat tot mai frecvent termenul de criză, care vizează două aspecte:

  • criză, în sensul de imposibilitate a acoperirii costurilor cu educația exclusiv de la bugetul de stat;
  • criză, în sensul evidențierii ineficienței gestionării resurselor alocate educației: persistența inegalităților sociale de acces la educație, amploarea fenomenului de eșec școlar (abandon, repetenție, performanțe educaționale scăzute etc.), în ciuda unor costuri considerat ridicate, au condus la punerea în discuție nu numai a volumului de resurse alocate învățământului, ci și a modalităților de gestionare ale acestora.

Reformarea sistemelor de învățământ a reprezentat, pentru majoritatea țărilor, cea mai potrivită soluție pentru ieșirea din criză. Inițiate la începutul anilor ’80, la nivelul țărilor occidentale, reforma sistemelor de învățământ va debuta un deceniu mai târziu și în sud-estul Europei.

Majoritatea schimbărilor care au avut loc în sistemele de învățământ, începând cu anii ’80, în țările occidentale și în ’90, în țările foste comuniste, au fost orientate, în principal, spre descentralizarea mecanismelor de finanțare a învățământului, dar și spre îmbunătățirea recrutării și formării personalului didactic, spre stabilirea unor criterii naționale de evaluare a performanțelor educaționale, spre încurajarea și dezvoltarea învățământului privat, la toate nivelurile sale etc.

În termeni generali, descentralizarea sistemelor de învățământ presupune transferul de competențe (finanțare, organizare pedagogică, planificarea și structura învățământului etc.) de la nivel central spre nivel regional și/sau local, și chiar la nivelul instituțiilor de învățământ. O analiză a obiectivelor procesului de descentralizare relevă situații foarte diverse.

Procesul de descentralizare a sistemului de învățământ a început și în țările central și est-europene după 1990, urmărind aceleași obiective. Modul în care s-a realizat descentralizarea mecanismelor de finanțare a învățământului în țările central și est-europene este diferit:

  • preluarea de către autoritățile locale sau regionale a tuturor responsabilităților financiare, sau doar a unora dintre acestea (Ungaria – 1990, Cehia și Slovacia – 1997, Polonia – 1990 pentru învățământul primar, iar în 1999 și pentru cel secundar inferior, România – 1999 pentru învățământul preuniversitar etc.)
  • transferul autonomiei financiare direct instituțiilor de învățământ (Bulgaria – 1998, Slovenia – 1996, în Cehia, Slovacia, dar și în România, această modalitate de finanțare este în stadiu de testare).

În România, legea privind descentralizarea sistemului de învățământ prin care o parte a cheltuielilor cu educația, dar numai pentru nivelul preuniversitar, au trecut în responsabilitatea autorităților locale, a intrat în vigoare la începutul anului 1999. În timp, legislația cu privire la descentralizarea mecanismelor de finanțare a sistemului de învățământ din România a suferit nenumărate modificări și completări.

Situația economică precară a României, subfinanțarea sistemului de învățământ până în 1990, dar și în perioada de tranziție, au influențat semnificativ procesul de descentralizare.

Datele pe care le avem ne permit realizarea unor comparații în ceea ce privește mecanismele de finanțare a învățământului, volumul cheltuielilor cu educația ca pondere din PIB dintre România și țările care fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și dintre România și țările foste comuniste, la nivelul anului 2000.

O comparație dintre țara noastră și țările OCDE pune în evidență faptul că, în anul 2000, ponderea din PIB alocată educației era de 2,9% la un PIB/locuitor de 5,5 mii USD, situând România la mai puțin de un sfert (22,7) de nivelul mediu al țărilor OCDE.

Și în context est-european, țara noastră este încă departe de a atinge nivelul țărilor foste socialiste, în ceea ce privește cheltuielile totale cu educația și distribuția acestora pe niveluri de învățământ.

Raportându-ne inclusiv la celelalte state ale Uniunii, precum: Danemarca, Norvegia, Suedia sau Finlanda, unde subvenționarea educației școlare din partea Statului este de un generos 8,5% (media internațională unanim acceptată fiind de 5,22% – unele cazuri de subvenționări de la Stat atingând și 5,33%) din Produsul Intern Brut (P.I.B.), România se bucură numai de 4% din acesta.

Problema investigată

  1. Descrierea
  2. a) În România, Inspectoratele școlare sunt organe de specialitate ale Ministerului Educației, sunt subordonate acestuia, se organizează la nivel județean și acționează pentru realizarea obiectivelor educaționale prevăzute de Legea învățământului în domeniul învățământului. Inspectoratele școlare își desfășoară întreaga activitate pe baza Legii învățământului, a Statutului personalului didactic, a hotărârilor și ordonanțelor emise de Guvernul României, a tuturor actelor normative ce decurg din conținutul Legii învățământului, precum și a ordinelor, precizărilor elaborate de Ministerul Educației.

Acestea organizează și îndrumă activitatea de perfecționare a personalului didactic și nedidactic, de execuție și conducere.

Pentru primii patru ani, există un sistem numit calificative. Acestea sunt

Foarte bine (FB) – Excelent

Bine (B) – Bine

Satisfăcător (S) –satisfăcător, de fapt, sensul (abia) trece și

Insuficient (I) – a eșuat.

Elevii care nu obțin pe tot parcursul anului note bune trebuie să susțină un examen în vară cu un ansamblu de profesori, iar în cazul în care situația nu este mai bună, elevul va repeta tot anul. “Calificativele” sunt folosite pe tot parcursul anului, într-un sistem de evaluare pe tot parcursul anului, la teste, în activitățile școlare, acasă sau pentru proiecte.

Necesitatea înlocuirii sistemului de notare cifrică prin sistemul de evaluare cu calificative bazate pe descriptori de performanță a decurs din mai multe considerente :

  • Notele nu erau acordate pe baza unor criterii, ci în strânsă legătură cu experiența fiecărui cadru didactic, putându-se deduce că notele nu aveau o bază științifică bine conturată.
  • Sistemul cifric realiza o discriminare destul de fină, învâțământul primar nefiind atât de deschis spre această discriminare, accentul trebuind a fi pus în principal pe dezvoltarea spiritului de echipă, de cooperare decât pe cel de competiție.

Printre elementele schimbării s-au numărat: renunțarea la mediile generale anuale, renunțarea clasificărilor făcute pe clase, în funcție de nivelul de performanțe cognitive ale fiecărui elev, prezentarea rezultatelor sub o formă mai descriptivă.

Evaluarea în învățământul primar are acum un caracter formativ crescut. Înregistrările calificativelor se realizează în urma mai multor evaluări, în anumite momente stabilite de cadrul didactic. Principiul înregistrării ritmice s-a păstrat, constituind o caracteristică definitorie a sistemului alături de fișele de observație a elevului.

Calificativul semestrial la fiecare disciplină este decis astfel: din toate calificativele se alege acela cu o pondere mai mare, luându-se în seamă și progresul sau regresul evoluției copilului de-a lungul semestrului. De asemenea, sunt de evitat situațiile în care apar în aceeași rubrică, pentru același elev, calificative aflate la extreme (Fb – S) aceste situații fiind probe ale erorii în evaluare.

Pentru clasele V-XII, este utilizat un sistem de notare de la 1 la 10, 10 fiind cea mai bună notă, 1 fiind cea mai proastă notă și 5 este nota minimă de trecere.

Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de bacalaureat), licență (cadru de absolvirea a universității, după un examen și/sau a tezei), masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), doctorat (doctor, după o teză).

  1. b) Finlanda nu este doar una dintre țările cu cel mai înalt standard de viață din lume, ci și țara cu cel mai performant sistem de învățământ. Astfel, la testele PISA, teste la care România s-a clasat penultima în Europa, Finlanda s-a clasat pe locul I atât în 2006, cât și în 2003 și 2000, la mare distanță de următoarele clasate.

Se poate spune că sistemul educațional finlandez a evoluat astfel: au practicat transferul de bune practici. Au luat ce era mai bun din sistemele educaționale ale lumii. Au împrumutat multe din educația britanică, dar nu au uitat să o adapteze la caracteristicile culturale proprii. Deși, cel mai performant sistem de învățământ din lume este cel din Singapore, se poate spune că Finlanda este lider în Europa.

În Finlanda, sistemul de evaluare e alcătuit, în mod tradițional, din note de la 0 la 10, cu mențiunea că în timp s-a renunțat la notele sub 4, iar 4 a devenit cea mai mică notă acordată. A se remarca și si asemănările cu sistemul autohton de notare:

 

  • 10- excelent – nota luata de aproximativ 5% din elevi
  • 9 – foarte bine –
  • 8 – bine
  • 7 – satisfăcător
  • 6 – satisfăcător
  • 5 – mediocru
  • 4 – notă cu care se pica.

În Finlanda se pune mare accent pe autoevaluare, elevii fiind pusi în situația de a îsi da ei înșiși calificative. În primele clase nu se dau note, ci se fac doar evaluări verbale, ramânând la decizia locală anul de studiu de la care este introdus și sistemul de notare. La sfârșitul fiecărui an de studiu, elevii primesc un certificat de absolvire. Dacă elevul nu a reușit să acumuleze suficiente cunoștințe, acesta susține o nouă examinare la sfârșitul verii, iar dacă nu reușește să treacă nici acest examen poate repeta anul, însă aceste cazuri sunt foarte rare, iar decizia de a repeta anul este luată de către profesori împreună cu directorul școlii numai dupa ce are loc un interviu cu elevul si parintii acestuia.

Un accent deosebit se pune pe ritmul propriu de învățare al fiecărui elev în parte, iar competiția între copii nu este stimulată în niciun fel. În școală sunt angajați mai mulți profesori de sprijin, care lucrează cu copiii cu dificultăți de învățare, fie în cabinetul propriu, fie la clasă, în timpul în care materia respectivă este predată. Elevii sunt încurajați permanent să gândească liber, să dezbată subiecte, să pună întrebări, să lucreze în echipă, să înțeleagă ceea ce învață și pentru ce învată.

Elevii finlandezi petrec în școală aproximativ 600 de ore pe an, mult mai puțin în comparație cu cele 800 de ore petrecute de francezi, iar temele pentru acasă sunt foarte puține.

Politica în domeniul învățământului și formării profesionale are drept scopuri principale asigurarea unui nivel înalt de educație și formare pentru toți cetățenii, promovarea creșterii spirituale a națiunii și pentru a da posibilitatea populației de a face alegeri independente.

În Finlanda toți cetățenii au dreptul la învățământul general de bază. Copiii cu dificultăți de învățare primesc ajutor suplimentar pentru învățare față de cursurile normale. Începând cu anul 1997, autoritățile în educație sunt responsabile pentru educația tuturor copiilor, inclusiv pentru cei cu handicap profund de dezvoltare. Scopul este de a integra cât mai mult învățământul pentru cei cu nevoi speciale în școlile obișnuite, dar există și cazuri în care învățământul separat pentru nevoi speciale este util.

  1. Interpretarea

Prin sistemul cifric se măsura în special corectitudinea rezolvării unei sarcini date, evaluarea se raporta la numărul de greșeli, omisiuni, imperfecțiuni care apareau în lucrările/ creațiile copiilor. Acum se încearcă, prin sistemul de evaluare prin calificative, un sistem descriptiv, să se evalueze și creativitatea, imaginația, ingeniozitatea, aptitudinile speciale ale unui elev. Toate acestea realizându-se astfel încât exprimarea, comportamentul copilului să fie și corecte, dar și nuanțate, creative. În felul acesta să nu li se reprime spontaneitatea naturală.

Este important să deții multe informații științifice, dar este și mai important modul în care sunt folosite aceste informații. O evaluare prin calificative permite elevului să fie mai relaxat. Ea oferă un anume confort emoțional. Există competiție și acum, la nivelul claselor primare, dar această competiție nu mai are ca punct țintă o notă “bună”, elevul nu mai învață pentru a avea cea mai bună medie, pentru a fi premiat. Prin acest sistem de evaluare – notare se face un transfer de valori de la extern la intern, de la clasă la individ. Fiecare elev este în competiție cu sine însuși, elevul învață pentru a arăta cât de mult a acumulat și cât de bine stăpânește anumite deprinderi, pentru a se evidenția prin toată personalitatea sa, deoarece într-o clasă sunt acum mai multi copii cu calificativul foarte bine, decât erau înainte cu nota 10, fiecare fiind unic și în raport cu disponibilitățile personale.

Pornind de la aceste considerente, apreciem că evaluarea calitativă, cu caracter preponderent formativ, trebuie percepută ca un element reglator al procesului de învățământ. O evaluare de tip descriptiv valorifică la maximum potențialul intelectual al elevilor, fiind preferabil sistemului de notare prin cifre.

Nu putem susține însă  că acest sistem nu are limite. Există unele dezavantaje de care trebuie să fim conștienți atunci când evaluăm, dar și atunci când suntem evaluați. Este important ca atât elevii, cât și părinții acestora să cunoască aceste dezavantaje.

Principalul dezavantaj este acela că poate crea o imagine falsă asupra propriilor capacități și cunoștințe deținute la un moment dat. Pentru elevii care dețin calificativul foarte bine se creează, neintenționat o falsă impresie că aceștia se află întodeauna la nivelul maxim al calificativului foarte bine, neluându-se în seamă că limitele acestui calificativ  sunt destul de largi.

De cele mai multe ori impactul negativ al calificativelor se manifestă accentuat după terminarea clasei a IV- a, atunci când elevii intră în sistemul de notare cifric. În aceste situații elevii care au avut calificativul foarte bine, din diverse cosiderente, sunt notați diferit. Acest deficit poate fi anulat prin realizarea mai multor teste docimologice în timpul perioadei  primare, elevii trebuie învățați să deosebească calificativul de performanțele cognitive.

  1. Juxtapunerea

Dacă un elev din România se trezește la ora 7.00 pentru ca la 8.00 să fie la școală, un elev din Finlanda se trezește la 8.00, pentru ca la 9.00 să fie la școală.

În Finlanda, școala nu începe  la „prima oră” pentru că elevul trebuie să aibă vitalitate și o siestă încheiată, nefăcută pe fugă (spălat pe dinți, îmbrăcat, mic-dejun).

Dacă elevul din țara noastră are în spate un ghiozdan plin cu manuale, caiete speciale, penar cu creioane colorate, pixuri, echere și compas, elevul finlandez merge la școală doar cu un carnet de elev.

Principiile sistemului de învățământ finlandez sunt următoarele:

  • Fiecare copil este important – sistemul trebuie să fie capabil să ofere cea mai bună educație posibilă fiecărui copil, în mod egal.
  • Nu există școli pentru elite – elevii sunt educați să accepte diferențele dintre ei și să le folosească pentru a colabora în tot ceea ce fac.
  • Profesorii au putere de decizie în ce privește: manualele, metodele de evaluare ale studenților /elevilor, conținutul cursurilor.
  • Există un curriculum la nivel național, însă doar ca o bază de lucru pe care profesorii o îmbunătățesc și îi adaugă elemente, după cum consider.
  • Nu există teste – elevii dau primul lor examen în clasa a IX-a.
  • Nu există inspecții școlare – evaluarea profesorilor și dezvoltarea lor se bazează pe încredere
  • Doar primii 10% dintre cei mai buni studenți sunt acceptați pentru a deveni profesori; masterul este obligatoriu pentru a putea preda.