Sufletul copilului
Ca în fiecare an Cei Înțelepți se adunară să dezbată modul de a educa mai bine tânăra generație.
Deja această generație nu se mai asemăna cu nimic din ce știau Bătrânii. Dar și Cei Tineri păreau destul de confuzi.
„Cum să reușim să ajungem la sufletul lor?”, se tot întrebau ei.
Se hotărâră, într-un final, să facă un concurs de sculptură, deoarece, nu-i așa, pedagogia este o formă de artă plastică, se presupune că pedagogul modelează materia brută și oferă societății o capodoperă aptă să-i bucure pe toți.
Oftară cu toții, fiindcă știau că nu este adevărat, era doar una din miile de idei care au rămas pe hârtie și care nu a servit nimănui niciodată.
Marile idei novatoare s-au născut greu, se nasc și acum greu fiindcă mulți din cei care se cred experți în pedagogie nu cunosc cu adevărat doi factori: societatea și sufletul copilului.
Dar odată votat în unanimitate concursul a avut loc.
Pedagogii – sculptori și-au prezentat operele.
Primul a lucrat în marmură. Piatra conferă sufletului echidistanță, frumusețe exterioară, duritate deci capacitatea de a suporta orice lovitură. Cu o educație severă, în care profesorul lovește mereu până ce din materie va ieși ceea ce vrea el și nu marmura, sufletul copilului …
Un val de indignare se auzi. Oricât de bătrâni sunt și poate conservatori nu vor mai tolera educația brutală a la Charles Dickens. Nu.
Un al doilea a lucrat în plastilină. Materie moale, maleabilă, câteodată lipicioasă, conferă elevului o formă în permanență schimbare. Sculptura se schimbă mereu, nu știe dacă vrea să fie rotundă sau ovală, iar sculptorul o lasă să ia singură deciziile pe care le vrea.
Rumoare. Un elev confuz va fi toată viața un om confuz. Nu.
Un al treilea a lucrat în tehnica cartonului suprapus. A plecat de la un strat de pagini dintr-o culegere, a adăugat și a tot adăugat straturi de informații încât la un moment dat nu se mai distingea nicio formă. Ca și elevul din plastilină și acesta era confuz de atâtea informații.
Un alt oftat colectiv se auzi.
Concursul se apropia de sfârșit, iar forul înțelepților își vedea din nou neputința.
Atunci se ridică, e adevărat cam greu, cel mai bătrân dintre ei. Și când spun bătrân chiar să credeți asta. Cine a fost contemporan cu Socrate sau Aristotel, păi are ceva anișori în spate.
– Călătorind prin lume, cum îmi este felul, căci știți prea bine omul cât trăiește învață, am ajuns într-un sătuc. Acolo școala este într-o magherniță. Geamurile erau mici, pereții din chirpici, iar ca să ajungi la ea trebuia să urci un deal și să traversezi un pod suspendat.
Și ce-am văzut eu acolo? Un profesoraș prost îmbrăcat dar cu un zâmbet larg pe buze își aștepta elevii. Își freca mâinile , căci era destul de frig și nu făcuse încă focul. Se auzeau glasuri voioase de copii. N-am mai auzit așa ceva de mult timp. Toți dădură bună ziua cu un zâmbet larg, alergară să-ți ocupe locurile, scoaseră o carte veche și așteptară. Profesorașul îi întrebă cum au ajuns, dacă le este frig, și le-a povestit ce vor face. Nu a ridicat vocea, i-a mângâiat pe toți pe creștet….
– Eu cred că ne vinzi gogoși! spuse unul dintre colegii lui de breaslă.
– Nicidecum , ripostă bătrânul și continuă pe același ton calm. Acel profesoraș modelează sufletele copiilor cu Dragoste și Înțelegere. Ca să reușești în a modela ceva frumos, trainic și care să-ți dea și ție o satisfacție a lucrului bine făcut trebuie să pui Suflet. Frumusețea este simplă, nu adăuga prea mult la ea. Copiii din zilele noastre au prea multe informații, nu știu exact ce să facă cu ele iar la o vârstă destul de mică își pierd interesul pentru orice. Tocmai ca să nu-și piardă interesul profesorașul nostru le-a predat, i-a ascultat, dar s-a și jucat cu ei, a râs cu ei atunci când erau obosiți. Prea multă învățătură nu e bună. Ați observat , că copii din ziua de azi nu știu să se joace unii cu alți ?
– Ca să înțelegem bine reușita este strâns legată de tactul profesorului?
– Păi profesorașul meu a sculptat cu Căldură, a atins coarda sensibilă a fiecărui copil în parte, așa cum ne-a îndrumat Michelangelo în pictura sa din Capela Sixtină unde Dumnezeu îl modelează pe Adam cu o atingere.
– Să nu-l implicăm pe Dumnezeu aici, dar atingerea corzii sensibile este o idee bună! exclamă un alt confrate.
– Și știți ce a mai făcut prietenul meu? Chiar dacă unul din copii l-a necăjit nu a arătat acest lucru, ci de fiecare dată s-a făcut că nu s-a petrecut nimic prea grav și astfel copilul și-a dat seama că a greșit, iar iertarea nu trebuie să vină de la profesor ci trebuie ca el să învețe să se ierte singur.
– Dar reușita deplină nu există! conchise un altul.
– Așa este. Dar ca un om cu capul pe umeri profesorașul meu apreciază fiecare mic pas spre sufletul copilului. L-am văzut țipând de bucurie când cel mai slab dintre elevii lui a reușit să rezolve o problemă singur. Acesta da gest de triumf! Dacă ajungi să faci acest gest atunci chiar ai reușit să modelezi cu un suflu de căldură fără altă materie primă.
Se așternu o liniște. Toți parcă se gândeau la cele auzite.
Concursul fusese câștigat de un pedagog – sculptor atipic, o figură din vechile lecturi pe care nimeni nu le mai citește, un ideal într-o lume corporatistă, unde reușita este dominată de datul din coate până ajungi la țel.
Se felicitară că ajunseră în unanimitate la o nouă teorie în pedagogie spre o reușită deplină și-și urară la bună vedere până la anul viitor.
Dacă ceilalți confrați ai micului nostru profesoraș vor avea reușite ca el nu vom ști niciodată!