Suprafața și volumul din perspectiva orelor de Educație Plastică – considerații
Munca de educator / învățător / profesor este una dintre cele mai nobile cauze, o muncă în care se investesc speranțe, încredere și multă energie, o muncă în care este nevoie de multă înțelegere, calm, tact pedagogic asociate cu o înaltă ținută intelectuală și morală, dar și cu o permanentă autoeducare și autodepășire.
Încă din perioada preșcolară, a grădiniței, copilul trebuie să ia contact cu artele plastice, trebuie să facă primii pași pe tărâmul limbajului, limbaj cu ajutorul căruia, cei mici vor învăța treptat să realizeze și să vorbească despre artă. De asemena acești pași au ca ultim scop educarea bunului gust, aici intervenind educatorul.
Așadar, creația plastică îi atrage pe copii de la cea mai fragedă vârstă – fiind inițial percepută ca o jocă, sau mai bine zis ca o explorare a unui tărâm necunoscut, tărâm în care va face cunoștiință cu tehnici noi, cu culoarea și cu celelalte elemente ale limbajului de specialitate. În creație ei vor deveni participanți activi ai formării propriei lor personalități, ajungând, în cele din urmă, să exprime, prin intermediul artei, trăirile și ideile proprii.[1]
În cadrul orelor de Educație Plastică se lucrează cu următoarele forme plane: suportul pe care se va desena / picta și suprafața ca mijloc de reprezentare plastică.[2]
În ceea ce privește suprafața ca mijloc de reprezentare, aceasta se manifestă sub forma petei și a suprafeței geometrice și figurative.
Pata plastică (ca manifestare a formei plastice) este elementul de limbaj plastic care se realizează cu diferite materiale de lucru. Astfel, aceasta reprezintă ”urma de culoare lăsată de un instrument specific de lucru (pensulă, creion colorat, ceracolor etc.) pe un suport, prin mijloace specifice artelor vizuale.”[3]
Pata poate fi spontană, dirijată și elaborată. Pata spontană este cea care prinde ”viață” prin contactul unei culori cu o suprafață suport, în mod liber.
Pentru obținerea petelor spontane în cadrul orelor de Educație Plastică putem folosi două procedee foarte ușor de realizat de către copiii din învățământul preșcolar:
- pe o hârtie bine umezită, copiii vor desena cu pensula înmuiată în culoare linii și puncte de diferite mărimi. Prin fuziunea la margine vor lua naștere forme spontane diferite;
Foto 1. Pete spontane realizate prin utilizarea fuziunii la margine[4]
Foto 2. Pete spontane[5]
- se îndoaie o foaie pe jumătate, iar în interiorul ei se aplică pete de culoare. Când culoare este încă umedă, se va presa hârtia cu ajutorul unei cârpe sau a podului palmei. După se va deschide foaia de hârtie, hârtie pe care s-au obținut niște forme spontane dispuse simetric față de o axă verticală. Acest procedeu este des întâlnit atât în instituțiile de învățământ preșcolar, cât și în cele de învățământ primar, iar forma cea mai cunoscută este cea a unui fluture. Acest procedeu este unul spectaculos deoarece fiecare copil va avea un fluture diferit față de cel al colegului său.
Foto 3. Pete spontane obținute prin plierea hârtiei în jumătate
Pata dirijată prezintă un sens, fiind determinată de o mișcare impusă a pensulei.
Petele dirijate se pot obține prin procedee ca:
- pe un suport ușor umezit se colorează cu pensula diferite forme, puncte, linii așezate aleatoriu. Lucrarea nu trebuie să reprezinte ceva anume, expresivitatea ei fiind dată de diversitatea petelor de culoare;
- aceeași tehnică a fuzionării la margine se va folosi și pentru obținerea unor pete dirijate. Astfel, pete de culoare dirijate pe direcție orizontală – liniile fiind curbe, asemenea unor valuri – se vor așterne pe suprafața unei hârtii umezite. Expresivitatea se poate obține fie prin contrast (de exemplu: contrastul cald – rece sau contrastul culorilor complementare), fie prin obținerea unor nuanțe[6] ale unei culori.
Foto 5. Pete dirijate obținute utilizând fuziunea la margine[7]
Pata elaborată are o formă complexă. Aceasta poate reprezenta, de exemplu, ceva ce există în natură.
Pata elaborată se poate împărții în două categorii: pata decorativă (sau pata plată) și pata picturală (sau pata vibrată).
În cazul petelor elaborate putem utiliza procedee ca:
- pe suprafața unei foi de hârtie se va realiza un fond. Pe acest fond, după uscarea culorii, se vor realiza diferite forme elaborate, cu ajutorul unei pensule, utilizând culori contrastante;
- pe o foaie de hârtie se va plasa o cantitate mică de culoare fluidizată, iar prin suflarea acestei culori, cu ajutorului unui pai, ea se va răspândi, în mod dirijat pe hârtie. Astfel, apar diferite pete, care se pot transforma în obiecte, animale sau personaje fantastice, cu ajutorul imaginației copilului.
Suprafața ca mijloc de reprezentare plastică nu este altceva decât suprafața-formă, suprafața element de limbaj, cea care comunică idei sau sentimente.Aceste suprafețe se împart în două categorii:
- suprafețele geometrice – cele care se realizează prin juxtapunerea sau suprapunerea unor forme oarecare;
- suprafețele figurative – cele care reprezintă ființe, plante, obiecte etc.
În cazul suprafețelor geometrice putem vorbi despre formele de bază: cerc, triunghi, pătrat
Foto 7. Suprafețe geometrice.[8]
În ceea ce privesc suprafețele figurative acestea pot reprezenta compoziții în care apar ființe antropomorfe sau zoomorfe, diferite plante, obiecte etc.
Foto 8. Suprafață figurativă. Titlul lucrării: ”Melcul”
”Forma spațială are trei dimensiuni (lungime, lățime înălțime); de aceea se numește formă tridimensională. Forma spațială este, deci, un volum așezat în spațiu.”[9]
Exemple ale unor forme spațiale:
- construcțiile arhitecturale: casele, biserici etc.;
- sculpturile: ”Poarta sărutului”, ”Coloana infinitului” etc. Sculptura se deosebește de celelalte arte plastice prin volumul concret. Desfășurarea spațială reală este o caracteristică importantă, ea nemaifiind sugerată, așa cum se întâmplă în pictură sau în desen.[10]
- obiecte vestimentare
- diferite obiecte casnice: ceramică, lămpi, obiecte de mobilier etc.;
- obiecte casnice cu rol decorativ: bibelouri din porțelan;
- diferite aranjamente spațiale: măști.
Pentru redarea volumului, în cadrul orelor de Educație Plastică se folosesc două tehnici de realizare ale exercițiilor. Cea mai simplă tehnică este cea a origami-ului. Origami este o tehnică de realizare a obiectelor tridimensionale care folosește ca material pentru construirea acestora – hârtia. Această tehnică este una de tradiție japoneză, cuvântul origami fiind compus din doi termeni: ori = ”a îndoi” și kami = ”hârtie”. Deci, această tehnică se realizează prin plierea (îndoirea) hârtiei.
Foto 9. ”Broscuța” formă realizată în tehnica origami[11]
Cea de-a doua tehnică se referă la modelarea unor forme tridimensionale în: plastilină, pastă modelatoare sau lut. Modelajul este o tehnică foarte importantă în cadrul orelor de Educație Plastică, deoarece, pe lângă perceperea formelor tridimensionale, copilul își dezvoltă musculatura mâinilor, dar și relația manualitate – gândire – afectivitate.
Ca în toate cazurile – atât în învățământul preșcolar, cât și în cel primar – copiii se vor familiariza, la începutul cursului de Educație plastică, cu materialele folosite. Astfel, în ceea ce privesc orele de modelaj, copiii vor folosi, în exclusivitate, mâinile. Cu ajutorul lor, prin intermediul anumitor mișcări, vor realiza diferite obiecte.
Foto 10. Mișcări ale mâinilor, utilizate în tehnica modelajului[12]
Pe lângă folosirea mâinilor, în cadrul orelor de modelaj, copiii din ciclul de învățământ gimnazial vor utiliza anumite instrumente specifice acestei tehnici, instrumente ce poartă denumirea de eboșoare.
Eboșoarele (= instrumente din lemn bine șlefuite, ce au diferite forme și profile. Cu acestea se poate tăia lutul sau se poate degroșa)[13] folosindu-se în clasele mai mari – începând de la clasa a IV-a. În școala românească, cel mai răspândit material pentru modelaj este plastilina și aceasta datorită costurilor scăzute în cazul achiziționării, reutilizarea, după fiecare oră de curs, și nu în ultimul rând datorită culorilor atrăgătoare – plastilina comercializându-se sub forma unor batoane de diferite culori.
Iată deci o trecere succintă prin conceptul de formă plastică, formă ce poate fi bidimensională – forma-suprafață – și forma tridimensională – forma-volum.
Foto 11. Personaj realizat de către un copil din grupa mijlocie în cadrul orelor de modelaj
Bibliografie
- FILOTEANU, Nicolae, Doina MARIAN, Desen artistic și Educație Plastică (manual pentru clasa a V-a), Editura All, București, 1998;
- NANU, Adina, Pe scurt despre sculptură, Editura Meridiane, București, 1966;
- PAVEL, Victor, Educație artistică plastică. Manual pentru clasele V – VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
- ȘTEFAN, Dorina, Florica HAVA, Nici n-am știut că pot fi pictor, Editura Nomina, Pitești, 2012.
Sursa fotografiilor folosite în ilustrarea textului:
- Fotografiile 1, 2, 5, 7, 9 – FILOTEANU, Nicolae, Doina MARIAN, Desen artistic și Educație Plastică (manual pentru clasa a V-a), Editura All, București, 1998;
- Fotografia 10 – PAVEL, Victor, Educație artistică plastică. Manual pentru clasele V – VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
- Fotografiile 3, 4, 6, 8, 11 – arhiva personală a autorului.
[1] Exprimarea propriilor sentimente, în cazul copiilor, prin intermediul artei se realizează cu mare ușurință. Dacă oamenii maturi își pot pune stăpânire pe propriile sentimente sau pe propriile frustrări și probleme psihice, copiii, prin puritatea lor vor spune întotdeauna adevărul, iar arta reprezintă un instrument prin care se vor exprima cu mare ușurință. De aceea psihologia a dezvoltat nenumărate teste / jocuri prin care află problemele individului uman. Arta constituind prima formă de limbaj a omului, încă de la începuturile ei.
[2] Nicolae Filoteanu și Doina Marian, Desen artistic și Educație Plastică (manual pentru clasa a V-a), Editura All, București, 1998, pp. 47 – 55.
[3] Dorina Ștefan și Florica Hava, Nici n-am știut că pot fi pictor, Editura Nomina, Pitești, 2012, p. 55.
[4] Sursa fotografiei: Nicolae Filoteanu, Doina Marian, Desen artistic și Educație Plastică (manual pentru clasa a V-a), Editura All, București, 1998, p. 48.
[5] Sursa fotografiei: Nicolae Filoteanu, Doina Marian, Desen artistic și Educație Plastică (manual pentru clasa a V-a), Editura All, București, 1998, p. 48
[6] Nuanța unei culori se referă la amestecul oricărei culori de le cercul cromatic al lui Itten, cu o culoare vecină acesteia. Tonul este amestecul unei culori cu alb sau cu negru, obținându-se degradeuri. Astfel, roșul vermillon este o nuanță a roșului (se obține prin amestecul roșului cu galben), pe când rozul este un ton al roșului (se obține prin amestecul roșului cu nonculoarea alb).
[7] Sursa fotografiei: Nicolae Filoteanu, Doina Marian, op. cit., p. 49.
[8] Sursa fotografiei: Nicolae Filoteanu, Doina Marian, op. cit., p. 50
[9] Nicolae Filoteanu și Doina Marian, op. cit., p. 55
[10] Adina Nanu, Pe scurt despre sculptură, Editura Meridiane, București, 1966, p. 5.
[11] Sursa fotografiei: Nicolae Filoteanu și Doina Marian, op. cit., p. 58
[12] Sursa fotografiei: Victor Pavel, Educație artistică plastică. Manual pentru clasele V – VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, p. 69.
[13] Victor Pavel, op. cit., p. 68.