Teama de examene îmi produce și acum coșmaruri. Iată ce trebuie să le spunem copiilor

Nu cred că există vreo persoană adultă care a avut parte de educația ce a purtat amprenta secolului trecut care să nu fi simțit teama de eșec sau măcar durerea de burtă dinaintea unor teze sau examene. Fiind o fire emotivă,  aș putea umple multe pagini vorbind despre ceea ce simțeamcând eram scoasă la tablă la orele de matematică, despre emoțiile care mă cuprindeau atunci când mă aflam în fața unor subiecte de teză sau examen și despre efectele pe care le-au produs în timp toate aceste stări, temeri. Astăzi, ca educator, având în spate ani de experiență și studiind  în profunzime problemele educației, pot analiza în cunoștință de cauză efectele fricii de greșeală și temerii de insucces și am grijă mereu la mesajele pe care le transmit elevilor mei, conștientă fiind de impactul pe care îl au asupra lor.

Ca elevă am avut parte de educația anilor `84 – `96 în care insuccesul era ceva condamnabil, care speria, care genera etichete precum „e slab”, „nu-i în stare”, „e rău”. Debutul în clasa I a fost marcat de dorința părinților mei de a fi în clasa celei mai bune învățătoare de la școala din cartierul unde locuiam. Aceeași dorință o aveau și alți părinți și, iată-mă, în prima zi de școală, în clasa altei doamne pentru că selecția se făcea după „cine e mama sau tata”. Dar nici ai mei nu s-au lăsat și au intervenit acolo unde trebuia și, după două zile, eram în clasa doamnei mult apreciate. Mi-e greu să îmi dau seama astăzi dacă decizia părinților a fost într-adevăr în favoarea mea, pentru că acea clasă era numeroasă, cu copii care proveneau din familii cu pretenții, cunoscute în micul oraș de munte, iar atenția doamnei asupra mea era insuficientă. Nu mă simțeam valorizată, iar eu nu-mi amintesc să fi fost prea fericită în acea perioadă, fiindcă eram  preocupată să-mi fac temele, să învăț, să nu dezamăgesc, să mă feresc de mustrările doamnei și ale părinților.

Începând cu clasa a cincea când am avut parte de un diriginte profesor de matematică, pot spune că frica de greșeală s-a accentuat și mai mult pentru că nu mă descurcam foarte bine la matematică, iar domnul avea obiceiul de a ne atenționa că am greșit sau că nu am învățat suficient printr-un gest care îmi displăcea foarte tare și mie și celorlalți colegi – ne trăgea de obraz. Din păcate pedeapsa fizică se practica ca o metodă de disciplinare sau atenționare. O mai practică  și astăzi cei care nu găsesc metoda potrivită de a ajunge la sufletul unui copil, de a-i înțelege nevoile și de a-l ajuta.

De teama domnului profesor de matematică am luat făcut și meditații, dat tot nu mă descurcam suficient de bine încât să scap de „mustrările” domnului diriginte. Poate aș fi ajuns să îndrăgesc matematica sau măcar să nu-mi fie teamă de ea dacă profesorul meu avea mai multă răbdare, nu ne pedepsea când greșeam, nu se enerva așa de ușor, îi înțelegea și pe cei care au nevoie de mai multe explicații. L-am evitat mult timp după terminarea clasei a opta traversând de pe un trotuar pe altul când îl  vedeam dinainte sau întorcând privirea în altă parte, pentru că simțeam că nu vede la mine decât că nu mă descurcam prea bine la matematică. Așa credeam atunci că îl pedepsesc pentru modul lui de a ne trata, acum dezaprob acest gest, dar am același comportament de evitare dacă persoanele nu-mi plac.

Și acum am să povestesc poate cel mai tensionat moment din viața mea, pe care l-am trăit la examenul de admitere în liceu. Sunt convinsă că toată lumea are emoții în preajma unui examen, dar pentru mine a fost un moment extrem de dificil, emoțiile m-au copleșit, au fost distrugătoare, mi-au creat o stare de rău fizic, mi-au anulat cel puțin jumătate din cunoștințele mele, m-am chinuit cele  câteva ore să-mi amintesc subiectul operei literare și am rezolvat subiectele parcă tranchilizată. Starea de tensiune s-a prelungit pâna la sosirea rezultatelor pentru că eu credeam că nu voi avea nota potrivită ca să fiu admisă la profilul pedagogic, de aceea nici nu am avut puterea să mă duc să văd rezultatele, așteptând-o pe mama cu inima în gât. Nu mi-a spus nimeni atunci că n-ar fi fost o tragedie dacă eram admisă la un alt profil și de aceea o altă variantă în mintea mea nu exista. Dar rezultatele au dovedit că prăpastia și nenorocirea pe care mi le imaginam erau doar în mintea mea și dacă aș fi avut parte de mai multe încurajări și întărirea încrederii în forțele proprii, stimularea motivației intrinseci, n-aș mai fi trăit acele momente dramatice.

Și bacalaureatul a fost un moment încărcat de emoții, parcă nu la fel de puternice ca la admitere în liceu, și asta pentru că mă maturizasem și învățasem să îmi reglez ceva mai bine trăirile, dar mai ales datorită întâlnirii fericite cu profesoarele de psihologie și pedagogie din liceu cu care am avut o relație apropiată, plină de experiențe plăcute și care mi-au întărit convingerea că meseria pe care mi-am ales-o e și cea mai potrivită pentru mine. În momentele în care mă aflam în preajma loc simțeam că sunt cu un prieten, puteam să întreb orice fără teama de a fi judecată sau etichetată, mă simțeam liniștită și aveam sentimentul de satisfacție că mă descurc bine la ceva. De aceea de câte ori am avut posibilitatea de a alege o materie de bacalaureat sau de licență sau de grad am simțit o apropiere pentru aceste două domenii, având sentimentul siguranței pe care mi l-au transmis  profesoarele mele din liceu.

Din păcate firea mea emotivă plus teama de eșec m-au făcut să trăiesc momente extrem de tensionate și de nefericite, mai ales în primii ani ai școlarității și care m-au marcat toată viața. Am avut și mai am încă coșmaruri în care mă aflu la un examen și nu știu subiectele sau nu pot trece clasa sau am picat un examen și îmi revin în minte stările pe care le-am trăit cu mulți ani în urmă și mă trezesc cu durere de burtă, de cap și cu pulsul mărit și doar gândul că a fost doar un vis îmi readuce starea de liniște. Pot spune că teama de eșec m-a marcat tot timpul, de aceea am depus foarte mult efort în pregătirea tuturor momentelor importante din cariera mea, dar și din viața personală, am devenit o persoană organizată, conștiincioasă, riguroasă, meticuloasă, exigentă cu mine și cu ceilalți. Cu un efort sporit din partea mea și cu o investiție de energie mai mare am reușit să fac față cu bine tuturor provocărilor, niciun obstacol nu m-a doborât, dar nici nu am avut parte de evenimente extreme, cum se zice în popor „Dumnezeu mi-a dat atât cât pot duce.”

Făcând o retrospectivă pot spune că cea mai dificilă perioadă a fost cea din perioada școlii generale pentru că nu aveam instrumentele necesare gestionării stărilor de tensiune, de stres emoțional, nu am primit suficiente încurajări, nu am avut parte de ceea ce noi astăzi facem la școală cu elevii noștri- Dezvoltare personală. De aceea realizez cât este de important rolul educatorului în formarea copiilor, mă străduiesc să am o relație deschisă cu elevii mei bazată pe sinceritate, empatie, prietenie. Am făcut multe greșeli în activitatea de dascăl, mai ales la începuturile carierei,  recunosc și mă străduiesc de la an la an să-mi îmbunătățesc stilul didactic, să mă perfecționez pentru elevii mei, ca ei să nu trăiască momentele de nefericire de care am avut eu parte.

Dacă în primii ani ai școlarității îi oferim elevului siguranța și încrederea de care are nevoie, nu sancționăm greșeala, ci o valorizăm pentru a crește performanțele școlare, îl învățăm să-și exprime trăirile și să găsească soluții eficiente la problemele lui, va fi mai târziu o persoană echilibrată care va ști să gestioneze problemele și să depășească toate obstacolele vieții și va putea performa într-un domeniu.

Acum nu pierd niciun moment în care să spun elevilor și părinților acestora că a greși e omenește, că greșeala este contextul de învățare și nesancționarea exagerată a greșelii duce la securizarea stărilor emoționale ale copilului. Fiind foarte atenți la nevoile și semnalele pe care copiii ni le transmit, acceptând ideea că suntem oameni diferiți cu moduri diferite de gândire și simțire, vom putea oferi șansa fiecăruia să-și descopere și să-și dezvolte darurile cu care este înzestrat și mai târziu să fie fericit făcând ceea ce-i place.

Crearea unei relații armonioase cu copilul este un act de măiestrie, de răbdare și de maturitate atât ca profesor, cât și ca părinte, care deși presupune o investiție mare de timp, de atenție, de iubire, merită efortul pentru că rezultatul înseamnă mulțumire, echilibru și fericire. Îmi doresc să am tot timpul răbdarea, măiestria pedagogică și înțelegerea de care am nevoie ca să pot descoperi cheia succesului pentru fiecare copil în parte și să pot crea o temelie solidă în formarea viitorilor adulți.