Teoriei Inteligențelor Multiple și învățământul preșcolar

Cercetările au arătat că în primii nouă ani de viață, copiii cresc și se dezvoltă fizic, socio-emoțional, cognitiv și își formează limbajul. Pe baza acestor cunoștințe privind dezvoltarea tipică, cadrele didactice, care aplică metodele pentru o instruire diferențiată, planifică activități și creează un mediu educațional adecvat vârstei fiecărui copil. În același timp, fiecare copil are modul său unic de dezvoltare precum și trăsături unice de personalitate și o experiență de viață unică (temperament, stil de învățare, mediul familial etc.), care influențează comportamentul său în grupă.

Copiii își dezvoltă treptat „capacitățile de informare-procesare – numite inteligențe” (H. Gardner, Tratat de răzgândire, 2006) care să le permită să soluționeze sau să creeze produse.

Cunoașterea fiecărui copil le permite educatoarelor care abordează educația individualizată să răspundă intereselor și capacităților acestuia, urmărind, în același timp, îmbogățirea experienței și creșterea capacității de înțelegere.

Din punct de vedere educațional, la vârsta preșcolară copiii își dezvoltă capacități simbolice și concepții teoretice (cel puțin la nivel de schiță) îndeosebi cu ajutorul propriilor interacțiuni spontane cu lumea în care trăiesc. Chiar la vârste mici, copiii sunt câteodată atrași de domenii specifice (numite experiențe de cristalizare – Walters&Gardner, 1986).

În acest context, este important ca în activitatea de la grădiniță copiii să fie încurajați să descopere experimentând, fără a li se trasmite consecința nefinalizarii cu succes ca fiind un eșec. Concret, o abordare pozitivă, încurajatoare îi va crea copilului sentimentul că este prețuit și îl va motiva să mai încerce. Copiii sunt diferiți și reacționează diferit puși în contexte de rezolvare a unor sarcini. Tendința de uniformizare a abordării copiilor în încercarea ca toți să reușească în viață, să facă totul bine, să evite eșecul, constituie o presiune pentru copii. Acest fapt conduce la crearea unor stări anxioase pe care copilul le manifestă, începând să dezvolte o repulsie față de tot ce este nou, preferând să refuze participarea la acțiunile propuse din teamă de a nu dezamăgi. Astfel, copilul nu va mai avea curajul să se implice în nimic, iar starea sa generală va fi una de apatie și tristețe.

Cum fiecare copil este unic, abordarea diferențiată poate fi soluția creării contextului educațional potrivit dezvoltării fiecărui copil. Astfel, trebuie să i se ofere șansa de a-și demonstra capacitățile, de a se identifica prin calitățile sale în grupul de copii, fapt care îi va da încredere în forțele proprii și îi va crește stima de sine.

Acest tip de abordare poate fi tradusă prin acceptarea unei noi perspective a sistemului de învățământ, și anume pe cea a aplicării la clasa a Teoriei Inteligențelor Multiple, implicit de interiorizare a ideii de bază a acesteia și anume că fiecare individ este unic și că posedă abilități individuale traduse prin cele opt tipuri de inteligență: lingvistică, logico-matematică, muzicală, spațială, kinestezică, interpersonală, intrapersonală, naturalistă.

Abordarea acestei teorii în cadrul procesului instructiv-educativ – personalizarea demersului, adaptarea activității didactice la particularitățile individuale ale copilului – poate fi realizată prin:

adaptarea obiectivelor la particularitățile de vârstă și individuale ale copilului;
adaptarea activităților de învățare (copilul să fie pus în situația alegerii modalității de lucru preferată);
adaptarea timpului la diverse ritmuri de învățare;
alegerea celor mai potrivite resurse materiale (planse, soft-uri educaționale, prezentări audio-video etc.);
adaptarea și individualizarea metodelor educaționale folosite; realizarea unui conținut adaptat posibilităților individuale ale copilului, dar și în cadrul grupului de copii;

În perioada de evaluare inițială, dar și continuă, educatoarea va proiecta activitățile și va stabili itemii astfel încât rezultatul să conducă la depistarea inteligenței dominante, dar și proiectarea activităților de exersare și dezvoltare a acesteia conform principiului individualizării și diferențierii.

Perioada preșcolară este deosebit de importantă și din perpectiva formării viitorului adult. Un copil, dacă este corect evaluat, sprijinit și încurajat să-și descopere și, apoi, să-și exerseze tipul de inteligență dominant, poate afla din timp care este drumul sau în viață și va performa.

Metoda observației este cea care asigură o cunoaștere a copilului cât mai eficientă. Educatoarea va observa copiii pe toată perioada zilei, în mod special, pe acei copii care manifestă dificultăți de învățare sau de adaptare. Aceasta îi va pune în diferite situații, dându-le posibilitatea să facă propriile alegeri în rezolvarea diverselor sarcini, fără a se pune accent pe răspunsurile incorecte și sublinierea eșecului, ci pe aprecierea modului în care a participat, de interesul acordat, de progresul remarcat, încurajându-i să se gândească și la alte soluții de rezolvare.

Educatoarea va facilita implicarea copiilor în activități și în lucrul cu anumite materiale, punând întrebări cu final deschis și făcând sugestii cu caracter neobligatoriu care stimulează gândirea copiilor. Aceasta va avea în vedere facilitarea predării integrate a conținuturilor, oferind contexte variate de învățare prin interacțiunea cu o diversitate de materiale, având acces la informații din mai multe domenii.

Abordarea diferențiată a copiilor creează contextul potrivit pentru ca aceștia să-și descopere abilitățile, să devină conștienți de ele, să le facă cunoscute celor din jur, devenind astfel mai încrezători, motivați să-și continue propriul drum și să își demonstreze că pot.