Tipurile de învățare în contextul actual
În procesul complex al învățării se presupune că cel care învață își construiește activ propriile sale structuri mentale pentru învățare. Aceste structuri există în creier sub forma unor dispoziții denumite scheme mentale prin care se organizează efectele produse de învățare astfel încât devenim conștienți de ceva- o persoană, o problemă, un subiect- și suntem capabili, în câteva fracțiuni de secundă, să accesăm informații, înțelesuri, atitudini sau reacții relevante.
Pentru a procesa în mod sistematic informațiile noi schemele folosite ne predispun să facem legături raportate la situații pe care le asociem cu anume subiect. Acest lucru se aplică în special la partea de conținut, în timp ce în partea de stimulare și cea de interacțiune putem vorbi de tipare mentale. Contextul este însă similar, pentru că și motivațiile, emoțiile sau modurile de comunicare tind să fie organizate astfel încât să poată fi reactivate când avem de-a face cu situații care ne amintesc de situații anterioare în care acestea au fost activate.
În ceea ce privește învățarea, este crucial ca noile impulsuri să poată fi incluse în organizarea mentală în moduri variate și, pornind de aici, vom putea face deosebirea între patru tipuri diferite de învățare care sunt activate în contexte diferite, implică rezultate diferite ale învățarii și necesită mai multă sau mai puțină energie.
Învățarea cumulativă sau mecanică, caracterizată de faptul că reprezintă o informație izolată, ceva nou care nu face parte din nimic altceva. De aceea învățarea cumulativă are loc cel mai frecvent în primii ani de viață, iar mai târziu apare doar în situații speciale, când trebuie să învățam ceva care nu are un context sau o semnificație personală.
Învățarea prin asimilare, în care se face o conexiune între elementul nou și o schemă sau un tipar deja stabilit. Un exemplu caracteristic este învățarea materiilor școlare, care de obicei sunt structurate pentru adiții constante la conținutul învățat deja, dar învățarea prin asimilare se regăsețte în toate contextele în care un individ își dezvoltă gradual capacitățile.
Învățarea prin acomodare presupune spargerea unor părți dintr-o schemă existentă și transformarea ei astfel încât să-i poată fi asociată situția nouă. În acest fel, au loc, în același timp, o pierdere și o reconstituire, situație care poate fi percepută ca fiind solicitantă sau chiar dureroasă, pentru că necesită o cantitate semnificativă de energie mentală. Totuși, drept recompensă, rezultatele acestei învățari au ca rezultantă o înțelegere sau o achiziție cu adevărat interiorizată.
Învățarea transformativă implică ceea ce numim schimbări de personalitate sau schimbări în organizarea eului și este caracterizată de restructurarea simultană a unui întreg grup de scheme sau tipare din cadrul celor trei dimensiuni ale învățarii. Învățarea transformatore este așadar profundă și amplă, necesitând o cantitate mare de energie mentală, iar cand este relizată poate fi resimțită adesea și fizic, printr-un sentiment de ușurare sau relaxare.
După cum putem vedea, cele patru tipuri de învățare diferă foarte mult prin scopul și natura lor și apar în situații și contexte diferite. Învătarea cotidiană și multe din programele educționale și școlare sunt concentrate doar spre învățarea prin asimilare, acestea fiind tipul de învățare la care se referă ceea ce este înțeles de obicei prin conceptul de învățare. Este evident însă că acesta concepție este insuficentă în ziua de astăzi, iar compentențele generale atât de căutate se pot construi doar printr-o combinație între procesele de învățare prin asimilare, acomodare și, eventual, transformare.
Bibliografie
- JEAN PIAGET –Teorii ale limbajului.Teorii ale învățarii- Editura politică, 1988
- ROBERT J MARZANO-Arta și știnnța predării– Editura Trei, 2015
- KNUD ILIERS(coordonator)-Teorii contemporane ale învățării-Editura Trei, 2015