De ce trebuie să lăudăm efortul pe care îl fac elevii, nu talentul sau inteligența lor
În una din cărțile sale, Jacques Salomé vorbește despre mitologiile părinților și modul în care ne influențează acestea evoluția. Astfel, prin mitologii creatorul metodei ESPERE înțelege ansamblul credințelor și al certitudinilor pe care le avem despre viață, moarte, dragoste, sănătate, despre marile întrebări ale vieții. El consideră de aceea că toate comportamentele copiilor (oamenilor) sunt limbaje care nu se adresează urechilor, ci ochilor și inimii, bineînțeles pentru cei care pot să le audă. Pus în fața afirmării unor nevoi, un copil poate avea două alternative: sau va lupta pentru a se afirma sau pentru a traversa o graniță, pentru a exista ca ființă, în confruntarea cu mitologiile părinților săi, sau, dacă va constata că este prea “periculos” să facă acest lucru, va adera la aceste mitologii și se va adapta, se va plia pe ele ajungând să existe doar cu jumătate de măsură, pentru a supraviețui “unei nașteri”, diferențiatoare într-un viitor apropiat sau îndepărtat. Ne întrebăm mereu cum ne creștem copiii? Îi creștem competitivi, obsedați de notele mari, de performanță, de nevoia de a fi cei mai buni sau îi creștem pentru a fi fericiți, pentru a-și descoperi și exploata potențialul în termeni „de a face ceva pentru că îmi place”. Creștem copii care să viseze mai mult pentru ei și lumea în care trăiesc sau obiectivul lor și al nostru, ca părinți, este doar să luăm notă maximă la test?
O renumită cercetătoare de la Universitatea Stanford, Carol Dweck, a descoperit cum să creezi motivația și să generezi progresul folosindu-te de mentalitate.
Cercetătoarea spune că există o școală în Chicago, unde elevii trebuie să promoveze mai multe cursuri pentru a absolvi și dacă nu promovează primesc un calificativ: „Încă nu ”.
Adică oricine înțelege că te afli în plin proces de validare și ți se oferă astfel o cale spre viitor. Se pune problema cum se poate crea un “pod” către “încă nu”. Carol Dweck e de părere că, în esență trebuie lăudat cu înțelepciune procesul în care se implică elevii, nu talentul sau inteligența lor, ci efortul, strategia, concentrarea, perseverența și progresul. În acest mod, copiii capătă încredere și această încredere îi ajută să persevereze, schimbându-le în același timp mentalitatea. Ei învață că, a ieși din zona de confort pentru a învăța ceva nou și dificil le prilejuiește neuronilor să formeze alte conexiuni, mai puternice și, cu timpul, devin mai inteligenți.
Presiunea, competiția, stresul, efortul și dificultatea îi face să se simtă proști, să renunțe, pe când un mediu flexibil îi determină să devină mai deștepți. Astfel, psiholoaga consideră că există două tendințe de raportare la inteligență. Pe de o parte sunt cei care cred că inteligența nu poate fi schimbată, este dată, o ai sau nu o ai, pe de altă parte alții consideră că inteligența este maleabilă și poate fi schimbată prin efort. Carol Dweck, s-a bazat pe cei peste 30 de ani de cercetare a sistemului de credințe, a rolului pe care îl are acest sistem în motivație și succes, căutând să afle cum își dezvoltă oamenii credințele despre ei înșiși (self-theories) și cum aceste teorii le creează o “lume psihologică”, care depinde de gânduri, sentimente și comportamente. Teoria dezvăluie de ce anumiți studenți sunt motivați să muncească mult și de ce alții cad în tiparele neajutoraților, intrând în defensivă (spunându-și; atâta pot eu, nu sunt capabil mai mult, astea sunt limitele mele etc). Ea demonstrează că stima de sine joacă un rol foarte important în actul învățării și că elevii care sunt inteligenți, dar nu își lucrează această inteligență, sunt mai puțin capabili de a face față “provocărilor” și sunt în risc de eșec școlar.
De aceea, trebuie creat un mediu psihologic în care copiii să nu se simtă inferiori, ci să își exploateze potentialul de dezvoltare. Numai în acest fel dobândești puterea de a crede că poți mai mult. De altfel, în programarea neurolingvistică există un principiu: Nu există eșec, există doar feedback.