Ce trebuie să știm despre orchestre

O orchestră reprezintă un ansamblu instrumental de mari dimensiuni utilizat în muzica cultă, care cuprinde instrumente cu coarde și arcuș (viori, viole, violoncele și contrabași), instrumente de suflat din lemn (flaute, oboiuri, clarinete și fagoturi), instrumente de suflat din alamă (corni, trompete, tromboni și tube), instrumente de percuție, atât acordabile, cât și neacordabile (timpani, tobe, cinele, xilofon etc), dar și alte instrumente, precum pianul, celesta, harpa sau – începând cu secolul al XX-lea – și instrumente electronice.

În funcție de dimensiunea unei orchestre (în ceea ce privește numărul de instrumentiști), acestea se împart în două categorii: orchestre de cameră (în jur de cel mult 50 de instrumentiști) și orchestre simfonice (de la aproximativ 70 de instrumentiști în sus).

Pentru ca un număr atât de mare de instrumentiști să se poată sincroniza din punct de vedere ritmic și să existe coerență și unitate din punct de vedere al interpretării unei lucrări muzicale, orchestrele au, în general, nevoie de un dirijor. Acesta are mai multe sarcini importante:

  • stabilirea tempoului (sau a vitezei) în care diverse lucrări vor fi cântate
  • luarea deciziilor în ceea ce privește felul în care lucrările vor fi interpretate (spre exemplu când trebuie să se cânte mai tare, când mai încet, cât de mult se va rări pe o indicație de ritardando, cât de mult va dura un sunet sau o pauză cu coroană etc.)
  • coordonarea întregii orchestre prin gesturi efectuate din mâini (cu sau fără baghetă)

Datorită acestor îndatoriri esențiale pentru actul interpretativ cu care este însărcinat, dirijorul – din punct de vedere ierarhic – este considerat cel mai important membru al orchestrei. Pe locul secund în această privință este concertmaestrul – liderul violoniștilor, dar și al tuturor celorlalți instrumentiști din orchestră. Acesta are, printre altele, sarcinile de a supraveghea acordarea orchestrei și de a stabilicând se vormișcaarcușele în jos și în sus pentru partidele viorilor și, uneori, și ale celorlalte instrumente cu corzi și arcuș din orchestră. Mai departe pe scara ierarhică, urmează șefii de partide ai tuturor grupurilor instrumentale, care au rolul de a cânta pasajele solistice dar și de a supraveghea pe ceilalți membri ai partidei instrumentale din care ei fac parte.

Din punct de vedere cronologic, din baroc până în secolul al XX-lea, orchestra simfonică a pornit de la un ansamblu relativ mic, care, cu timpul, a crescut constant, atât prin mărirea numărului de instrumentiști dintr-o categorie instrumentală deja existentă în orchestră (spre exemplu, viorile), cât și prin adăugarea unor instrumente noi.

Repertoriul muzical abordat de către orchestre este unul vast, de la simfonii, concerte, uverturi, balete și opere până la muzică de film sau, uneori, chiar și muzică ușoară.