Undeva pe harta școlii
Una dintre dimensiunile esențiale ale educației moderne este constituită de managementul clasei. Din punct de vedere istoric, abordarea în privința organizării manageriale a clasei a suferit transformări firești, în rând cu elementele de deschidere la care a fost expusă conștiința umană. Dacă în trecutul nu foarte îndepartat profesorul reprezenta autoritatea supremă în clasă, iar părintele în familie, în prezent ne bucurăm, în domeniul educației, de politici în schimbare, înspre respectul față de persoana umană- respectul profesorului față de elev, respectul elevului față de profesor și respectul față de propria persoană- și deschiderea față de izvorul universal de cunoștințe al lumii. Asta înseamnă că idealul de comunicare al relației dintre profesor și elev vizează facilitatea unui schimb de informații colectiv, bazat pe inspirație, pe creativitate, spontaneitate și originalitate.
Pentru ca aceste minuni să se înfăptuiască avem de parcurs drumuri frumoase, dar dificile, zi cu zi, moment de moment, în organizarea acestei relații de dezvoltare, ce nu se oprește nici acasă și nici măcar atunci când ne vorbim nouă înșine, fie elevi, profesori sau părinți, pentru că respectul pentru cunoaștere reprezintă educația însăși.
Pentru a ne raporta într-o notă mai pragmatică la realizarea acestor deziderate vom lua în discuție aspecte foarte practice, cum ar fi acela al dispunerii mobilierului școlar în sala de clasă. Există diferite abordări strategice ale dimensiunii ergonomice, dar, cele mai populare în zilele noastre sunt considerentele legate de funcționalitatea și modularitatea mobilierului școlar. Încă din antichitate a apărut noțiunea de amenajare cu mobilier școlar, iar în România, după 1880 a fost acordat un interes crescând ergonomiei clasei, cercetările demonstrând ca dispunerea clasei influentează succesul interacțiunii atât din perspectiva psiho-somatică cât și din perspectiva didactică.
Ani de-a rândul, dispunerea mobilierului a fost una comună, cu bănci individuale, sau cu două locuri, așezate unele în spatele celorlalte, dispunere pe care astăzi o numim clasică și ale cărei dezavantaje constau în expunerea cadrului didactic la un sistem de unilateralitate a transmiterii informației, care, așa cum s-a observat, poate genera apatie în rândul elevilor și restricționa receptarea informației, în funcție de stilurile de învățare ale elevilor. Astfel de interacțiuni se pot transforma ușor în ”prelegeri”, iar efectul poate fi acela de insucces al interacțiunii. Dispunerea modulară, în schimb, încurajează comunicarea, activismul elevilor, interacțiunile sociale și stimulează cadrul didactic să facă apel la noi paradigme de comunicare, ieșind din confortul unei manière singulare și restrictive.
O sintagmă care se potrivește foarte bine cu ceea ce trăim noi, în zilele noastre, în domeniul educației este cea introdusă de Jean Thomas, care vorbește despre ”educație în schimbare”. Putem vedea cu fiecare nouă generație, cu fiecare nouă zi, cum harta mentală colectivă a grupurilor educabile se transformă, iar odată cu aceasta si strategiile de management trebuie adaptate la noile cerințe. Observăm cum contrastul valoric intre profesori si elevi se accentuează, iar abordarea managerială modernă trebuie să țină seama de aceste elemente de dinamică ce pot atrage succesul sau eșecul instruirii, în funcție de raportarea la norme. Ne referim la priceperea cadrului didactic de a integra elementele culturale ale elevilor în structurile normativității explicite. Foarte importante sunt câteva elemente de finețe psihologică, pe care dascălul ar fi bine să le dețină, sau să le deprindă și acestea se referă la observarea și influențarea interacțiunilor între elevi, la formarea unui caracter etic al relațiilor- o temă adesea abordată în școala zilelor noastre fiind cea a” bullying”-ului-, și la dezvoltarea unor legături socio-afective prolifice. O temă, de asemenea actuală, este cea a integrării copiilor cu diferite tipuri de dizabilități, considerați a avea nevoi speciale. Este vorba de copii cu un univers interior diferit, cu dificultăți de învățare și de adaptare, a căror manifestare a făcut adesea rostul etichetării prin raportatea eronată de către unele cadre didactice a unei valențe unice a ”normalului”. Personalitatea umană, în diversitatea ei, în complexitatea ei, trebuie să fie înțeleasă dincolo de un set de pretenții pedagogice limitative, iar cadrul didactic ar fi de dorit să privească normalitatea din perspectiva firescului unei abordări integrative. Este o misiune ce transcende rolul de la clasă și pregătirea academică, atingând planul spiritual și al moralei, în accepțiunea accederii personale pe o treaptă superioară de înțelegere, de evoluție.
S-au scris numeroase materiale despre arta negocierii în contextul managementului clasei, despre diferitele strategii de facilitare participativă a condițiilor de predare-învățare, însă ceea ce ne interesează pe noi în articolul de față este armonizarea structurilor de interdependență, psiho-pedagogice și didactice, în vederea obținerii unui climat social, moral și afectiv, care să sprijine realmente dezvoltarea copilului, să îi dea opțiunea percepției spațiului școlar ca pe un tărâm de explorare, de dezvoltare, cu eșecuri, curiozități, reușite, dileme și nesfârșite întrebări.