Vacanță cu miros de busuioc

Crâmpeie de timp dulce, bucurii, chiote de-a valma! Amintiri frumos așezate în liniștea de la poalele sufletului meu.

Mă văd și acum,  firavă, cu o coroniță atent așezată pe cap, cu mâinile tremurânde pe buchetul de crini albi, așteptând emoționată diploma și pachetul de cărți. Mă încuraja de fiecare dată privirea caldă a Învățătoarei, cea care mă numește și acum, după atâția ani, ,,fata mea”.

Acolo, pe scenă, în fața părinților, a profesorilor, a colegilor mai mici și mai mari, gândul îmi zbura către ce urma să fie: vacanța la bunici.

Bagajul, gata făcut, aștepta parcă la fel de nerăbdător ca mine, plecarea ,,la țară, la bunici”.

Un drum nu foarte lung, parcurs în aproximativ două ore.

La intrarea în sat, aceiași trei peri mari, asemeni unor străjeri zdraveni. Inima începe să bată din ce în ce mai tare. Case micuțe, văruite în alb, cu sau fără prispă, garduri acoperite de tufe înalte cu flori galbene, băncuțe pe care bunicii stăteau scrutând drumul, în așteptarea nepoților de la oraș.

Un bătrân înalt, cu pielea arsă de soare și brăzdată de timp și o bătrânică micuță, cu părul alb și ochi albaștri, pe care, în mintea mea, o comparam cu Sfânta Duminică din povești.

Așa ne așteptau bunicii noștri, cu dragoste,  mult dor și cu ochii jucându-le în lacrimi, lacrimi de fericire.

În camera în care ne instalam, găseam de fiecare dată, flori și busuioc frumos așezate într-o cănuță din sticlă transparentă.

Întâlnirea cu ceilalți copii era ușor timidă la început, apoi totul devenea firesc. Fiecare dintre noi știa că urmează o vacanță lungă și frumoasă, plină de peripeții.

Cel mai frumos loc în care ne întâlneam era izlazul care se întindea cât vedeai cu ochii. Linia fină a orizontului parcă nu voia să despartă această lume de cea a cerului presărat cu nori Cumulus, care ne oferea un spectacol minunat. Ne imaginam cum plutim odată cu acele pufoșenii peste întreg pământul. Păstrez și astăzi aceeași plăcere de a urmări și admira norii și, ca și în copilărie, visez să plutesc. Și să împrăștii peste această lume sămânța umanității și lumina iubirii, în speranța că micuții noștri se vor putea bucura de frumusețea, inocența și simplitatea vacanțelor de odinioară.

În fiecare dimineață, bunica ne aștepta cu micul dejun pregătit: pâine coaptă în cuptorul de pământ, untul obținut în putinei și mierea de la cei câțiva stupi pe care îi avea în grădină. Așa ne începeam ziua.

Ulițele satului se umpleau de viață. Copii veniți din Craiova, Pitești, București, Slatina, dornici de natură, de mișcare, de hrană sănătoasă. Emanam multă veselie.

Preluam una dintre sarcinile importante ale bunicilor, aceea de a merge cu animalele pe izlaz. Fiecare zi era o aventură, una frumoasă. Legam prietenii, inventam jocuri, citeam cărți, acolo, pe iarba verde și lăptoasă. Se întâmpla să se rătăcească una-două văcuțe și atunci ne mobilizam imediat: o parte mergea în pădure după ele, iar cealaltă parte rămânea pe izlaz cu celelalte.

Bunicul meu impusese o regulă pentru noi: pentru a nu merge ,,cu seringa printre porumbi”, lucram cu unchiul nostru, profesor de matematică, câteva probleme, în fiecare săptămână. Își dorea pentru noi tot ce e mai bun.

Zilele se scurgeau lin, curat, totul era într-o armonie perfectă.

Apusul își revărsa liniștea peste dealurile acoperite de păduri și peste frunțile obosite ale bunicilor noștri.

În ziua în care tatăl nostru venea să ne ia, eu și sora mea eram copleșite de un amestec de emoții, dorul de părinți și tristețea că vacanța se termină.

Ne luam rămas bun de la ceilalți copii, de la verișori, de la unchi și mătuși.

Momentul cel mai greu era atunci când ne îmbrățișam bunicii. Ochii li se umpleau din nou de lacrimi. Ne făceau cu mâna până când dispăreau în colbul lăsat de mașină.

Luam cu mine toată dragostea și blândețea lor.

Acasă mă așteptau alți prieteni. Erau nerăbdători să ne întâlnim și să povestim întâmplări dintr-o vacanță cu miros de busuioc.