Viața și activitatea domnitorului Constantin Brâncoveanu – un protector al culturii și al artelor
Constantin Brâncoveanu, fiul lui Papa Brâncoveanu vel postelnic și al Stancăi Cantacuzino – sora domnitorului Șerban Cantacuzino, a stolnicului Constantin Cantacuzino și a spătarului Mihai Cantacuzino -, s-a născut la 15 august 1654.
Rămas orfan de tată – Papa Brâncoveanu fiind ucis în timpul răscoalei seimenilor, în anul 1655 – este crescut de către rudele dinspre mamă, mai ales de către unchiul său Constantin Cantacuzino. Acesta îi îndrumă pașii în cariera politică.
Constantin Brâncoveanu primește o educație aleasă – cunoaște printre altele și limbile greacă și turcă – iar în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino urcă treptele dregătorești până la cele de logofăt și ispravnic al țării.
Se căsătorește cu Maria – nepoata lui Antonie Vodă din Popești – cu care care are unsprezece copii: patru băieți – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și șapte fete – Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.
La 29 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu este desemnat domn al Țării Românești. El nu era succesorul de drept la tron, însă, fiul lui Șerban Cantacuzino era prea fraged pentru a urca pe tron. În această situație, datorită faptului că Poarta nu se amestecă în alegerea domnului, unchii săi – Constantin și Mihai Cantacuzino – împreună cu boierii țării îl aleg ca succesor pe Constantin Brâncoveanu.
Brâncoveanu preia tronul țării într-un moment foarte tulbure în istoria Europei și a țării însăși.
În primii ani ai domniei sale, Brâncoveanu a condus în deplină înțelegere cu partida Cantacuzinilor.
Însă, la 15 iunie 1703, domnitorul este prezent în fața sultanului Mustafa al II-lea, la Adrianopol. Acest lucru îi întărește scaunul de domnie pe viață, îndepărtându-i astfel pe Cantacuzini de la conducerea țării.
Din această clipă Brâncoveanu păstrează relații diplomatice amiabile cu suveranii vremii, dar și cu oamenii de stat, cu generali imperiali, cu polonii și cu țariștii, cu ambasadorii marilor puteri, cu cardinali, cu suveranul pontif, dar și cu înalți ierarhi ai bisericii Răsăritului etc.
Supărați de atitudinea lui Brâncoveanu, Cantacuzinii încep să uneltească împotriva sa încă din anul 1709. Pe parcursul anilor, Cantacuzinii întețesc uneltirile împotriva domnitorului Brâncoveanu. Pe lângă cei doi unchi ai săi – Mihai și Constantin Cantacuzino – se alătură complotului, de detronare a lui, și Dumitrașco Racoviță – ginerele lui Mihai Racoviță, domn al Moldovei, care fusese mazilit la Constantinopol.
Astfel, Brâncoveanu este pârât la Poartă ca fiind trădător – purta corespondență secretă cu rușii, austriecii, polonii și venețienii – jecmănitor al săracilor și al țării – datorită depunerilor uriașe de avere aflate în bănci din Veneția precum și în alte locuri din lume.
Brâncoveanu încearcă, cu mari eforturi, să-i asigure pe otomani de credința sa față de Poartă. Se supune cererilor bănești ale Porții, îi ajută cu salahori pentru ridicarea cetății Hotinului etc.
Otomanii rămân într-o expectativă prudentă față de domnitor.
După războiul ruso–turc, pe fondul acuzaților aduse de Cantacuzini – acuzații nefondate – otomanii îl arestează pe domnitor – la 24 martie 1714 – îl duc la Constantinopol și îl decapitează, împreună cu sfetnicul său și cu cei patru fii.
Cu toate acuzațiile aduse, politica lui Brâncoveanu rămâne una diplomatică, fiind un domnitor iscusit.
În afară de diplomație, de reorganizarea sistemului fiscal și de promovarea relațiilor strânse cu Moldova și Transilvania, Brâncoveanu va sprijini cultura și artele, el însuși fiind un învățat al vremii. Prin acestea din urmă epoca sa este cunoscută în istorie ca Epoca brâncovenească, una dintre cele mai înfloritoare epoci ale istoriei românilor.
În perioada domniei sale, se vor ctitori și se vor reface biserici, se va dezvolta arhitectura laică, pictura, broderia și sculptura. De asemenea se vor tipări și cărți.
În ceea ce privește pictura aduce zugravi iscusiți, mai ales din Grecia – zugravul Constantinos – care vor realiza aici adevărate școli de pictură. De asemenea se dezvoltă stilul brâncovenesc – nu numai în pictură, ci și în arhitectură, sculptură și broderie. Acest stil împletește vechea tradiție balcanică sau locală cu influența italiană.
În ceea ce privește ctitoriile sale, în cei peste 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a ridicat din temelie biserici și construcții laice.
Astfel, șirul ctitoriilor eclesiale este deschis de Biserica Sfântul Dimitrie de la Potlogi. Această ctitorie, alături de palatul de la Potlogi, este realizată în 1683, an în care Brâncoveanu nu era încă domnitor.
Termină construirea bisericii și a palatului de la Mogoșoaia, în 1688.
În 1693 ctitorește Mânăstirea Hurezi – județul Vâlcea. Această mânăstire, pe care Brâncoveanu o realizează, dorea să fie necropolă domnească. Mânăstirea este realizată după modelul Marei Lavre din Sfântul Munte Athos. În mijlocul incintei se află catoliconul cu hramul Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena. Pictarea catoliconului este încredințată zugravului grec, Constantinos. De asemenea, tot aici se găsesc și alte biserici, după cum urmează:
- la est bolnița mânăstirii – ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului;
- la sud Biserica Sfântul Mihail;
- la vest înglobat în incinta mânăstirii se află Paraclisul, iar în afara incintei biserica schitului Sfântul Ștefan – aceasta fiind ctitorită de către Ștefan, fiul domnitorului;
- la nord biserica schitului Sfinții Apostoli.
Rezidește biserica Mânăstirii Mamul, pe ce a Mânăstirii Brâncoveni – ctitorită inițial de către domnitorul Matei Basarab, pe cea a Mânăstirii Sfântul Ioan cel Mare și Biserica Mânăstirii Sfântul Sava – ambele din București.
Ctitorește Mânăstirea Sfântul Gheorghe Nou din București, biserica din Doicești și o Mânăstire la Râmnicu Sărat – la această ctitorie participă și spătarul Mihai Cantacuzino.
Pe lângă aceste ctitorii, domnitorul întărește sau reface alte lăcașuri de cult ce au aparținut înaintașilor sai – Basarabii sau chiar boierii Craiovești. Astfel, îmbunătățește Mânăstirile Cozia, Arnota – necropolă a domnitorului Matei Basarab -, mânăstirea Bistrița – ctitorită de boierii Craiovești – , mânăstirea Strehaia, Mânăstirea Sadova, Mânăstirea Gura Motrului, Mânăstirea Snagov, biserica Domnească și biserica Sfântul Dumitru din Târgoviște etc. Nu uită, însă, nici Catedrala Sfântul Dumitru din Craiova – care la porunca domnitorului este zugrăvită în anul 1706.
Se ocupă și de refacerea celor două curți domnești: cea de la București și cea de la Târgoviște.
Doamna Maria, soția sa, se află și ea în poziția de ctitor. Pe lângă bolnița Hureziului, mai ctitorește și biserica Dintr-o zi – din București -, Mânăstirea Surpatele; dar reface și biserica Mânăstirii Viforâta.
Arhitectura laică este reprezentată de palatele de la:
- Potlogi – pe care îl reface în 1698;
- Mogoșoaia – refăcut în 1702;
- curtea de la Brâncoveni – între 1699 – 1700;
- curtea de la Doicești.
Aceste patru construcții laice, domnitorul dorea să le lase ca moștenire celor patru fii ai săi.
Arta epocii brâncovenești constituie, astfel, o maturitate artistică a poporului român.
Domnitorul nu uită nici mânăstirile din Sfântul Munte Athos, cărora le face donații.
În ceea ce privește activitatea tipografică, domnitorului îi este încredințată, încă dinaintea urcării sale pe tron, coordonarea Bibliei de la București – cea începută de domnitorul Șerban Cantacuzino, și terminată în 1688 – după moartea domnitorului Șerban Cantacuzino.
În epoca domniei lui Brâncoveanu funcționau tipografii la București, Snagov, Târgoviște, Râmnic și Buzău. De asemenea sprijină tipografii din afara țării: din Alep, din Tbilisi – capitala Georgiei.
Domnitorul înființează o bibliotecă la mânăstirea Hurezi. Această bibliotecă va cuprinde nenumărate volume, printre care unele rare ca: Corpus Bizantinae Historiae – publicat la Paris.
Sprijină și Academia Sfântul Sava din București, prin acordarea de bani.
Îi ajută și pe românii din Transilvania. Aici, apar în timpul său și cărți de cult.
Putem vedea cum domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost nu numai ctitor de biserici – apărând, astfel, Ortodoxia – ci și un ctitor de cultură, o figură de seamă a istoriei neamului românesc.
Importante, mai ales pentru Biserica Ortodoxă Română, sunt și ultimele clipe din viața domnitorului.
În 1711, armata rusă – condusă de țarul Petru cel Mare – intră în război cu turcii. Domnitorul Brâncoveanu este și de această dată prudent, însă spătarul Toma Cantacuzino – rudă a sa – nu ascultă indicațiile domnitorului și trece ca aliat de partea turcilor.
În cele din urmă rușii cad la pace cu turcii. Aceștia din urmă îl suspectează pe Brâncoveanu de trădare.
Poarta nu acceptă faptul că un spătar a acționat de capul lui. Această situați, coroborată și cu intrigile pe care însuși stolnicul Constantin Cantacuzino le dusese Constantinopol; împreună și cu aflarea de către turci a averii domnitorului, îl determină pe sultan să ia decizia de mazilire a lui Brâncoveanu.
În 14 aprilie 1714, domnitorul îl primește pe trimisul sultanului – Mustafa-aga capugi- bașa. Mustafa este primit în Divan și pune pe umerii domnitorului năframa de mătase neagră – semnul mazilirii. Nici unul dintre oamenii curții nu schițează nici un gest.
Domnitorul, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache Văcărescu sunt duși și închiși la Constantinopol.
Sultanul Ahmed vine, în dimineața de 15 august 1714, la foișorul Jalikiacs, pe canalul Mării Negre, pentru a asista la uciderea domnului român.
La decapitarea domnitorului este de față și plenipotențiarul venețian la Țarigrad, Andrea Memno. Acesta îi relatează dogelui Veneției, printr-o scrisoare, decapitarea Brâncovenilor.
Sultanul le spune, domnitorului, fiilor săi și sfetnicului, că dacă vor trece la islam îi va cruța. Domnitorul refuză.
În acest momnet sultanul se umple de furie și poruncește ca toți să fie decapitați. Întâi sfetnicul Ianache, apoi pe rând copiii domnitorului – de la cel mai mare, până la cel mai mic. Brâncoveanu asistă plin de durere la moartea fiilor săi.
Matei, fiul cel mic, speriat la vederea celor întâmplate îi spune sultanului că vrea să treacă la islam. Auzind acestea domnitorul îl mustră: ”-Mai bine să mori în legea creștinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos, pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ!”
Auzind acestea Matei îi spune gâdelui: ”-Vreau să mor creștin. Lovește!”
În cele din urmă fu decapitat și domnitorul.
În încheierea scrisorii sale, Andrea Memno îi spune dogelui: ”-O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelență. Ceea ce am văzut… Mă întreb: putut-a fi de față cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului…părea a-l îmbrățișa…”
Doamna Maria, aflată în închisoare, cere sprijinul Patriarhiei de Constantinopol, iar cadavrele își găsesc odihna veșnică la Halki.
Ieșită din închisoare, doamna Maria repatriază trupurile neînsuflețite. Astfel, în 1720, domnitorul își va găsi odihna veșnică la una dintre ctitoriile sale – nu la Hurezi, după cum îi fusese dorința, ci la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Aici, sub o lespede de marmură fără inscripție se află osemintele sale și ale fiilor săi.
Doamna Maria nevoind să se șteargă amintirea voievodului, dar și a faptului că osemintele sale se găsesc aici, așează deasupra mormântului o candelă de argint pe care stă scris: ”Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu, Basarab Voevod.” Inscripția este descifrată în 1914 de către istoricul Nicolae Iorga.
Ca răspuns al unei vieți în care domnitorul a ajutat Sfintele lui Dumnezeu biserici și al morții sale martirice – nerenunțarea la credința creștină – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi va canoniza ca martiri la 20 iunie 1992, stabilind ca dată e prăznuire ziua de 16 august a fiecărui an. Astfel prin hotărârea nr. 777/1998 se aprobă de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe și definitivarea textelor liturgice și acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni împreună cu cei patru fii și cu sfetnicul Ianache.
* * *
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost una înfloritoare pe plan cultural, artistic și eclesial, domnitorul fiind unul dintre marii sprijinitori ai creștinismului din Țara Românească.
Bibliografie
- Armand-Munteanu, pr. Alexandru, Compendiu alfabetic și tematic din hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1986 – 2001), Editat și tipărit de Sfânta Arhiepiscopie a Tomisului, Constanța, 2003.
- Cernovodeanu, Paul, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu, sursa scribd.com.
- Palade, prof. dr. Mihaela, Istoria artei românești, note de curs, Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul, București, 2006 – 2007.
- Popa, Corina și Ioana Iancovescu, Mănăstirea Hurezi, editura Simetria, București, 2009.
- Stoica, Lucia și Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, I, Editura Universalia, București, 2005.
- Vicovan, pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, editura Trinitas, Iași, 2002.
Websites:
Http://ro.wikipedia.org//wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu
Sursa imaginii ce ilustrează articolul: