Viața și marile ei lecții de iubire

Nu-mi amintesc „lecțiile cele mai” ci chipuri, figurile unor oameni care au apărut în viața mea la momentul și locul potrivit. Nu sunt mulți, dar sunt suficienți pentru a scrie pagini întregi. Unii au plecat mult prea devreme din această lume, alții au rămas aici, împreună cu mine: unii optimiști, veseli, deschiși, alții reci, intransigenți, autoritari, dar toți devenind factori hotărâtori în anii formării mele. Da, am adunat de la fiecare câte ceva, ajutându-mă să devin ceea ce sunt azi. Îi prețuiesc, îi respect, îi iubesc și îi stimez considerându-mă un om norocos pentru că i-am întâlnit.

De la mama am luat credința, determinarea, sensibilitatea și altruismul. Ea este frumosul ce nu are nevoie nici măcar de a fi pictat în cuvinte, pentru că atinge, pentru mine, liniile perfecțiunii. De la tata am primit hotărârea, puterea, voința și ambiția de a străbate cele mai întunecate și dificile trasee, niciodată abandonând un lucru o dată început. Fratele meu mi-a dat încrederea, sentimentul apartenenței, al siguranței. El m-a învățat ce înseamnă să dăruiești, fără a pretinde nimic în schimb, el este cel mai bun prieten al meu, cel care cunoaște probabil cel mai bine sufletul meu. Alături de soțul meu am învățat să plutesc fără să fi primit aripi, să râd zgomotos, fără să fi existat un motiv, „să mă apropii de pietre și să tac, să iau cuvintele și să le-nec în mare, să prefac tot și toate într-o dragoste mare”.

De la profesorii mei am învățat dăruirea, uitarea de sine, voința și bucuria de a împărtăși și de a împărți cu ceilalți. Un profesor a rămas însă, foarte viu în memoria mea, cel căruia se cuvine să-i mulțumesc pentru alegerea profesiei. A știut să transforme cele 50 de minute ale orei în veșnicie, pentru că sala de clasă rămânea doar un spațiu convențional în care ne întâlneam, însă teritoriile pe care le străbăteam erau bucăți rupte din viață, sădite în sufletele noastre pentru totdeauna.

De la elevii mei am preluat entuziasmul, inocența, bucuria jocului și a întâlnirii cu ceilalți, veselia și reușitele muncii noastre, întotdeauna efort susținut depus împreună și recompensat cu ropote de aplauze, cum îi stă bine oricărui mare actor după ce cade cortina. Lor le știu toate bucuriile și tristețile, toate zâmbetele și lacrimile, alături de ei anii mei se transformă în cântec, întinerind, chiar dacă a trecut mai bine de o decadă de când am intrat în această familie.

Apoi, urmezi tu. Ai fost un punct, apoi ai devenit o bătaie, la început mișcându-se neuniform, în reprize scurte, dar suficiente pentru a-ți face simțită prezența. Apoi ai mai crescut, câte un pic în fiecare zi, te-am purtat cu mine luni întregi, ți-am vorbit în fel și chip, cel mai mult în limba dragostei, acea dragoste care n-are corespondent în nicio galaxie. Acum ești aici, ai împlinit deja doi ani, iar zilele mele sunt zgomotoase, vesele, alerte și miros a fericire. Acela ești tu, fiul meu iubit, M.