Viața ca o poveste. Personală.
Am fost întrebată de curând: „De ce ești profesor? Nu ți-ai fi dorit să fii altceva?”
Deseori m-am gândit la acest lucru și am ajuns la concluzia că nu poate exista un lucru mai frumos și mai străvechi decât meseria mea.
Vă mirați de cuvântul străvechi? De când există pe lume persoanele adulte, una sau mai multe au trecut de la generație la generație tot ceea ce știau ei pentru a putea supraviețui.
O să râdeți de cuvântul supraviețuire, dar de fapt și noi la școală îi învățăm pe copii să supraviețuiască, să prospere și să-și aducă aportul la evoluția societății umane.
Cum o făceau străbunii? Cum îi atrăgeau pe copii? La gura focului cel mai bătrân le povestea copiilor despre personaje din trecut, sigur sub forma unor aventuri sau lupte, dar care de fapt erau ore de istorie a respectivului popor și asigurau dezvoltarea conștiinței de sine și apartenența la un anumit grup etnic.
De atunci până în zilele noastre multe s-au schimbat și este normal deoarece suntem convinși că am evoluat ca specie, iar societatea pe care o clădim și o dezvoltăm permanent va fi una bazată pe valori morale și sociale avansate.
Dar să ne întoarcem la realitatea noastră. Titlul pe care l-am ales nu este întâmplător. Da, povestea face parte din instrumentele pe care le folosesc deseori la ore.
Când încep o oră mai întâi înlătur bariera care m-ar putea îndepărta de elevii mei: băncile. Cum urmează o oră de limbă și comunicare, trebuie să creez o atmosferă de dialog liber între mine și ei. Așa că ne vom așeza comod, pe covorul din clasă, și tot acolo vom asculta o poveste care va fi baza unor discuții sau a unor idei pentru o poveste personală.
De ce povești și nu pur și simplu texte educative sau cu informații?
Așa cum spunea Anne Floret în cartea sa intitulată ”Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice”, o poveste declanșează în mintea copilului fantezia proprie.
”Îmi amintesc că, pe când eram copil și mi se citea o carte, ceea ce mă interesa nu era deloc scenariul, ci o reprezentare, o situație, un detaliu al poveștii sau al desenului care antrena imaginația și-mi satisfăcea închipuirile. Eu recream o poveste într-o altă poveste, scrisă în stilul meu.”
Deseori nu citesc povestea până la sfârșit și îi las pe ei să caute un final. Întotdeauna, încă de la început, stabilesc cu ei niște reguli ale jocului: îi ascultăm pe toți în liniște, orice idee este bună. Stabilirea unor reguli nu determină o îngrădire ci creează o atmosferă de toleranță, acceptare a opiniilor celorlalți și de respect față de colegi.
Pe lângă actul educațional trebuie avute în vedere și relațiile care trebuie să existe între un adult și un copil precum și relațiile între copii.
Clopoțelul a sunat, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. Sau chiar dacă unii l-au auzit au exclamat: ”S-a terminat deja? Nu plecăm. Mai vrem!”
Aceste mici revolte îmi sunt cele mai dragi, fiindcă atunci cred că ceea ce am realizat cu elevii mei acolo a fost un moment magic. Eu i-am determinat să facă ceva, dar fără ca ei să simtă acest lucru. Din contră, provocarea li s-a părut atrăgătoare, toți au putut participa, chiar și cei care sunt de obicei mai retrași.
Toate poveștile auzite nu vor dispărea odată cu terminarea orei. Vor fi subiecte de discuție și pe parcursul pauzelor între copii și vor reprezenta subiecte de creație a unei povești desenate deoarece încă nu știm să scriem la clasă pregătitoare. În acest fel, elevul va da viață imaginației sale care se va concretiza în desen.
Acestea vor fi afișate în clasă la loc vizibil, iar la finalul zilei copiii vor fi încurajați să le ia acasă unde părinții vor asculta și ei povestea.
Ce poți să ceri mai mult? Sunt clipele în care zâmbetul de pe buzele copiilor spune totul: educația tinerei generații este magie!